Cum ar fi să ne întîlnim cu o specie extraterestră inteligentă? Nu e o
întrebare care să ne obsedeze, întrucît un astfel de eveniment nu s-a întîmplat
niciodată. Vedem lumea în termeni de cauză-efect, perfecționîndu-ne
comportamentul funcție de experiență. Totuși, n-ar trebui să fim atît de
încrezători – dacă un lucru nu s-a întîmplat, asta nu înseamnă că nu se va
întîmpla. Odată cu dezvoltarea gîndirii de tip științific (antrenînd
schimbări tehnologice din ce în ce mai mari), am înțeles cît de multe pot fi
locurile în care poate să se dezvolte viață (650 de milioane, numai în galaxia
noastră – vezi ecuația Drake), cît de numeroase pot fi civilizațiile cu care am
putea comunica (50 de mii, într-un timp de o sută de mii de ani). De asemenea,
am conștientizat și cît de mari sînt distanțele cosmice, adevărate prăpăstii
spațio-temporale, pe care nu știm cum să le trecem. Legile fizicii ne spun că
sîntem „muști de-o zi, pe-o lume mică, ce se măsură cu cotul”.
Astfel, între
entuziasm și deznădejde, rămînem la fel de singuri, cu toate radiotelescoapele
și ecuațiile noastre. Și ne întoarcem la viața de zi cu zi.
Dar nu toți! Există visători care își imaginează mereu Primul Contact.
Scenariile lor se concretizează în teorii, în cărți, în filme. Întrebările pe
care și le pun împing mai departe cunoașterea. Unul dintre acești
temerari este Ted Chiang, scriitor american de science fiction. Specializat în
informatică, laureat al premiilor Hugo și Nebula, Chiang este o voce puternică
și originală, atît ca tehnică literară cît și ca idei abordate. Povestirea “Story of your Life”,
apărută în 1998, l-a inspirat pe cineastul canadian Denis Villeneuve, care
ne aduce pe ecrane filmul “Arrival”, prezentat în România sub titlul “Primul contact”. Despre cele două produse
va fi vorba în continuare – comparația ne va ajuta să luminăm mai bine meritele
și scăderile fiecăruia. Demersul nostru își propune să ajute înțelegerea celui
care cunoaște despre ce e vorba și, în egală măsură, să incite curiozitatea
celui care nu știe. Pentru că, s-o spunem de la început, atît povestirea cît și
filmul merită atenție.
Așadar, ce-ar fi dacă ne-am pomeni contactați de o specie extraterestră ? Filmul începe cu apariția
a douăsprezece nave, pe tot globul, în care sîntem invitați să pătrundem. Evident că pasul întîi e ca armata să pună control
pe situație, plasînd zonele în carantină, gestionînd contactul și cenzurînd
informația transmisă marelui public. De ce evident? Pentru că omul privește
străinul ca pe o amenințare. Sîntem o specie recentă, care a avut mulți
dușmani. Inteligența ne-a servit primordial ca armă, așa încît ne e
greu să credem că ar putea exista un tip de inteligență pașnică. Cînd vezi cum
atîrnă deasupra casei tale o navă ca un munte zburător nu-ți vine să te duci acolo cu flori – din contră, fugi de mănînci
pămîntul! Sau apeși pe butonul rachetei, dacă îl ai la îndemînă! Pînă la urmă,
armata află că extratereștrii nu sînt agresivi – vor doar să ne observe. Dar
există observație dezinteresată?
Din punctul acesta de vedere, povestirea lui Chiang e mai credibilă.
Navele stau pe orbită, departe de vederea noastră, doar niște dispozitive de
comunicare, Oglinzile, vin pe pămînt, diminuînd panica și haosul. De altfel,
orice observator inteligent știe că prezența sa perturbă sistemul observat.
Prin el însuși, Primul Contact devine Sfîrșitul Lumii Observate. Nu este
strîngerea de mînă dintre doi egali ci stabilirea unui raport de putere. Este prima implicație filosofică a acestei situații. Și
n-avem nevoie de teoriile lui Foucault (cel din “Surveiller et punir”) ca s-o înțelegem – e
suficientă istoria colonizării Lumii Noi, unde conchistadorii, doar puțin mai
avansați tehnologic, distrug imperiul inca. Chiar dacă nu se ajunge la
Apocalipsă, hibridarea culturală pare inevitabilă. Pînă și extremele se înscriu
în schemă. În “Picnic la marginea
drumului”, extratereștrii ne ignoră, dar resturile trecerii lor ne
transforma societatea. În „Sfîrșitul copilăriei”, Controlorii ne ajută să
atingem un Punct Omega, transfigurarea umanității.
Să mergem mai departe. În povestire, observația extraterestră nu
urmărește nimic. În film, pentru a exista o miză și un conflict, se presupune
că alienii vor să ne împărtășească niște cunoștiințe ca să ne deșteptăm și, în
viitor, să le ajutăm specia. Fac în așa fel încît să ne depășim xenofobia și
să ne dăm mîna peste diferențe etnice, ca să putem pune cap la cap știința lor,
spartă în douăsprezece. Mai logic ar fi fost să transmită întreg mesajul celei
mai puternice națiuni – dar atunci n-am mai fi avut un film politic corect! Trecînd
peste asta, ajungem în domeniul cel mai interesant – cum putem comunica cu o
specie extraterestră? Răspunsul e unul singur – deprinzîndu-le limbajul. Am
trecut cu toții prin asta, cînd am învățat limbi străine – ne-am străduit să
reproducem niște grupuri de sunete, numite cuvinte, grupîndu-le în propoziții și fraze, după o regulă de
compunere numită gramatică. Ne-am ajutat memoria cu liste de corespondențe –
dicționare, vocabulare. E rețeta omenească de succes. Dar ce te faci cînd laringele
extraterestrului (sau, mă rog, organul care îi ține locul) vibrează în
frecvențe imposibil de imitat de către noi? În definitiv, nu putem cere
tuturor speciilor inteligente să fi evoluat din primate. Avem dificultăți
în a ne înțelege pînă și cu verișorii noștri, delfinii. Cum vom reproduce limba
unor caracatițe sau a unor păianjeni ? Și cam așa arată Heptapozii cu care are
de-a face dr Louise Banks, eroina poveștii. Niște coloși pe șapte picioare, cu
ochi de jur împrejur, plutind într-o atmosferă lăptoasă. Scoțînd sunete de
orgă, cîrîituri și alte alea. Ce e de făcut?
Evident, să-i determini să scrie. Și să stabilești un vocabular. Să arăți spre
tine, să notezi pe o foaie de hîrtie cuvîntul "OM " și să arăți apoi spre ei, sperînd că au
înțeles. Apoi să aștepți să-și scoată și ei stilourile
extraterestre și să-ți dea un autograf! Dacă sînt inteligenți, treaba o să
meargă. Dar cu surprize. Căci s-ar putea să scrie ideografic, cu
hieroglife, cu mandale, nu literă după literă. Și chiar așa se întîmplă. Aici,
filmul își ia partea leului – sînt superbe secvențele cu alienii ejectînd
cerneală, care se grupează în forme circulare, de o stranie complexitate. De
fapt, comparația cu cerneala sepiei nu e cea mai potrivită – Heptapozii par mai
degrabă niște păianjeni, care secretă pînză fluidă, structură ce iute se destramă. Oricum ar fi, vei obține o
serie de imagini, legate de un înțeles. Și apoi le vei stoca și le vei
folosi, pe măsură ce construiești un vocabular din ce în ce mai bogat. De
la obiecte vei trece la acțiuni, apoi la procese abstracte. Căci asta
fac lingviștii. Dacă ai fi un fizician, munca ar fi similară, numai că, în loc
de cuvinte și fraze, ai arăta mărimi, proprietăți și legăturile dintre ele, ai
propune aritmetici, geometrii și algebre, ai enunța postulate și teoreme, în
speranța că extratereștrii ar reacționa la ceva.
Pare simplu dar nu e. Mult mai mult decît ne dăm seama, limba dă seama de condiția umană. E suficient să gîndim ceva și vom realiza că folosim cuvinte – avem o voce interioară. Gîndurile ne sînt codificate fonologic. Dar cum gîndește un extraterestru
care scrie hieroglife, mandale, fără nici o legătură fonetică? Noi înșirăm literele una după alta, de la început la sfîrșit, dinspre trecut spre viitor,
pentru că liniaritatea temporală și cauzalitatea sînt principalele
însușiri ale gîndirii noastre. Dar cum gîndește un extraterestru care știe de
la început cum va arăta floarea scrisului său? Nu depinde de elementele
componente și totuși se formează din ele, cam ca acele contururi de flacără
ale textului unui caligraf arab. Noi sîntem ființe cu o simetrie liniară, cu emisfere cerebrale specializate, cu organe de simț plasate în cel mai
înalt punct, privind în față, deplasîndu-ne preponderent în două
dimensiuni, dînd și primind semnale pentru coordonarea cu ceilalți. Ne putem
aștepta la același fel de gîndire pentru o ființă provenind din strămoși
care au trăit în mare sau într-un gaz dens, cu mai multe emisfere cerebrale, cu
ochi de jur împrejur? Nu. Este ceea ce demonstrează povestirea și filmul. Cu un
plus de înțelegere pentru povestire, cu un plus de expresivitate pentru film.
“Universul fizic este un limbaj cu o gramatică foarte
ambiguă. Fiecare eveniment fizic poate fi explicat în două exprimări total
diferite, una cauzală, cealaltă teleologică, ambele valabile, ambele imposibil
de invalidat, indiferent de complexitatea contextului. Cînd strămoșii oamenilor și
ai heptapozilor au căpătat prima scînteie de conștiință, și unii și ceilalți au
observat aceeași lume fizică, dar și-au analizat percepțiile în mod diferit.
Viziunile asupra lumii au condus în cele din urmă la rezultatul final al acelei
divergențe de abordare. Oamenii au dezvoltat un mod secvențial de percepție iar
heptapozii au dezvoltat un mod simultan de percepție. Noi experimentăm
evenimentele într-o ordine iar ei percep relația de cauză-efect dintre
evenimente. Ei experimentează toate evenimentele în același timp și înțeleg
finalitatea ascunsă care le unifică”.