luni, iunie 29, 2015

Fecioara Neagră de la Montserrat

                                                              
                                                            Madrid - Gara Atocha

Între Madrid şi Barcelona sînt vreo 700 de kilometri, pe care un tren de mare viteză, plecat din gara Atocha, îi parcurge în trei ore. Din păcate, autocarul face de patru ori mai mult! Dar există şi un avantaj – un popas scurt în Zaragoza, capitala provinciei Aragon. Îmi place foarte mult centrul istoric, reamenajat cu bani europeni, care pune în valoare clădirile vechi, oglindindu-le în luciu de apă! În catedrală, surpriză! Statuia Fecioarei, care, prin tradiţie, este îmbrăcată în diverse veşminte, poartă astăzi straie româneşti! Nu-mi vine să cred, dar apoi înţeleg: comunitatea românească din Zaragoza sărbătoreşte consacrarea unor copii – sînt mulţi greco-catolici veniţi la muncă în Spania. Mă emoţionează conturul patriei, brodat pe hăinuţele Maicii Domnului! Şi parcă îmi vine să-i dau dreptate unui personaj al lui Houellebecq, care zicea că Evul Mediu creştin a avut un singur Dumnezeu – Sfînta Fecioară! Cultul marial a fost şi a rămas foarte puternic, în Vest şi-n Est, de la constructorii catedralelor pînă la Papa Ioan Paul al II-lea, de la iconarii din Mărginimea Sibiului pînă la membrii „Rugului Aprins”. Cu toţii au venerat de fapt Înţelepciunea, Graţia, Frumuseţea, Blîndeţea, Maternitatea, atributele feminine dintotdeauna. Nu altfel au făcut strămoşii lor, adorîndu-le pe Ishtar, Isis, Afrodita, Venus.


                                                                 Mănăstirea Montserrat

Cu o Fecioară Neagră mă voi întîlni şi în inima Cataloniei, regiunea autonomă din jurul Barcelonei. Este un ţinut de graniţă, în care s-au amestecat populaţii de la est şi vest de Pirinei cu oameni ai mării. O zonă în care influenţa maură a fost slabă, în comparaţie cu cea franceză. Însăşi limba catalană, dezvoltată în secolul al IX-lea din latina vulgară, provine din dialectul occitan (Langue d’Oc). Pentru urechea mea, pare un amestec de spaniolă şi franceză, cu consoane şuierate, amintind de toate ereziile cathare. Oameni mîndri, catalanii şi-au exprimat întotdeauna identitatea, chiar trimiţînd la întemeietori legendari, precum cartaginezul Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal. Romani, vizigoţi şi mauri s-au perindat pe-aici, cucerind, construind, adăugînd strat pestre strat de istorie. În secolul al XIII-lea, Barcelona devine Regină a Mediteranei, dominînd comerţul naval pînă la Atena. Regii Spaniei o scutesc de taxe şi o consideră parteneră a Coroanei. Apoi, în secolul al XVII-lea,  Catalonia se revoltă, trecînd de partea regelui francez Ludovic al XIII-lea. Represaliile spaniole vor fi crunte. Abia în secolul al XIX-lea, Barcelona va reveni în avangarda progresului, prin industrializare şi negoţ. Dictatura lui Franco va căuta să-i ţină în frîu naţionalismul – autonomia politică îi va fi îngrădită, limba catalană va fi interzisă, ca şi dansurile populare! Se spune că, în acei ani, doar două locuri au păstrat vie identitatea catalană – stadionul „Camp Nou” şi Mănăstirea Montserrat. Acolo, oamenii puteau vorbi în limba lor. Pe „Camp Nou” n-o să ajung. În schimb, voi urca la Montserrat – mănăstirea se află la vreo 50 de kilometri nord de Barcelona, pe un munte de gresie, ca o Meteoră a Cataloniei.


                                                                  Dansuri catalane

Este duminică şi drumul şerpuitor, care urcă la 750 de metri, e plin de autoturisme şi autocare. Se spune că, în zilele însorite, Montserrat este vizibil din orice punct al Cataloniei. Este posibil – sub razele nemiloase, gresia scînteiază. Eroziunea puternică a creat la tot pasul forme stranii – o stîncă poartă numele „Degetul lui Dumnezeu”. Vegetaţia se încăpăţînează să se caţere pe versanţi – arbuşti, caprifoi, saxifragă, iederă, din loc în loc cîte un chiparos. Prima menţiune istorică a mănăstirii datează din secolul al IX-lea dar pustnici s-au aşezat aici mult mai devreme, în cautarea locurilor de putere. Apoi, în Evul Mediu, abaţia a fost integrată marilor drumuri de pelerinaj ale Sf. Iacob de Compostella şi Sf. Ignaţiu de Loyola. Astăzi, comunitatea monastică de la Montserrat numără şaizeci de fraţi, care păstrează obiceiul „Liturghiei Orelor” – slujba se oficiază de şase ori pe zi. Ca orice abaţie benedictină, are o bibliotecă respectabilă, în jur de 50 de mii de volume de teologie, filosofie, istorie, dar şi un muzeu cu lucrări ale pictorilor catalani. Gîndul îmi fuge, inevitabil, la „Numele trandafirului”...


                                                                 Liturghie la Montserrat

În fine, am ajuns. Dacă n-aş şti unde sînt, m-aş crede într-un fel de staţiune montană, unde clădiri impunătoare se sprijină cu spatele de coastele abrupte. Turiştii şi pelerinii se plimbă pe o promenadă generoasă, în cautarea umbrei. Priveliştea spre vale este ameţitoare – un teleferic cu cabine galbene pare pierdut în sălbăticie. Drumul, mărginit de flori şi de fîntîni, mă duce spre Biserică, în care intri printr-un portic construit în secolul al XVIII-lea, pentru a adăposti pelerinii. Şi zău că e plin de pelerini! Catalani, desigur, dar şi alte neamuri – italieni, francezi, nemţi, cam jumătate. Cealaltă jumătate e formată, desigur, din asiatici! Mi-e greu să-i deosebesc (japonezii au trăsături mai alungite, mai fine decît sud-coreenii sau chinezii), şi mai greu mi-e să-mi închipui ce înţeleg ei din arta religioasă creştină! Îmi trag sufletul, apoi dau să intru. E greu! Biserica e plină-ochi, slujba se apropie de sfîrşit, corul de copii cîntă „Salve y Virolai”, imnul de slavă adus Mariei. Deasupra altarului, într-o firidă bogat împodobită, statuia Fecioarei Negre zîmbeşte enigmatic. Este aşezată pe tron şi îl are în poală pe Pruncul Isus, care binecuvîntează. Cu dreapta ţine un glob pămîntesc, stînga invită pelerinul să se apropie. Ajung la ea după ce urc cîteva zeci de trepte şi o emoţie puternică îmi aduce lacrimi în ochi – aceeaşi emoţie simţită la Chartres, în faţă la Notre Dame de Pilier. Legenda spune că, în secolul al IX-lea, Fecioara Neagră de la Montserrat a fost găsită de nişte păstori, atraşi de lumina divină ce se revărsa dintr-o grotă. Ştiinţa afirmă, după analize chimice, că statuia este romanică şi nu mai veche de secolul al XII-lea. Poporul nu se sinchiseşte prea mult de ştiinţă - a denumit-o „Moreneta”, adică „Bruneţica” şi o venerează. Aş zice că bine face!




Copiii cîntă în continuare „Virolai”: „Rosa d’abril, Morena de la serra, de Montserrat Estel, il lumineu la catalana terra, guieu-nos cap al cel”. Cam înţeleg ce vor să spună. Mă desprind din vraja blîndă şi părăsesc biserica. Afară, pe vastul platou, în cerc, oamenii dansează „Sardana” – bărbaţii poartă pantaloni strînşi pe picior, veste colorate şi nişte fesuri caraghioase, fetele au şaluri şi fuste largi. Apoi ritmurile se schimbă şi dansatorii se grupează în perechi. Sînt de toate vîrstele. Nimic forţat, nimic din obligaţie, doar bucuria de a-şi afirma modul specific de a fi. 

miercuri, iunie 24, 2015

Lacrima Sfîntului Petru


Astăzi, vizită la Toledo, vechea capitală a Spaniei, oraşul tuturor neamurilor, credinţelor, ereziilor! Mă interesează centrul istoric, aşezat pe un deal pitoresc, deasupra rîului Tajo, aşa că o iau la picior pe străduţele înguste. Toledo are o istorie de două mii de ani. Titus Livius îl pomeneşte în scrierile sale. În secolul al VI-lea, vizigoţii îi ridică biserici şi îl transformă în capitală. Maurii îl cuceresc, îl fortifică, îi adaugă pieţe şi cartiere. Sub califatul de Cordoba, Toledo trăieşte o epocă de aur; învăţaţi din toată lumea vin să studieze ştiinţa pierdută a grecilor, în tălmăcire arabă. Creştinii revin în secolul al XI-lea, sub conducerea lui Alfonso al VI-lea, meşteşugurile înfloresc, apar primele săbii de Toledo. În secolul al XII-lea, Cartierul Evreiesc („Juderia”) numără 12 sinagogi. Cele trei mari religii ale Cărţii trăiesc în pace. Apoi, liniştea se sparge – începe purificarea etnică. Maurii sînt măcelăriţi, evreii sefarzi fug în nordul Africii, în Italia, în peninsula Balcanică, ca să ajungă mai tîrziu în Anglia, Olanda şi America. În fine, Filip al II-lea îi dă lovitura de graţie în 1561, mutînd capitala la Madrid. Începe astfel un lung declin, din care oraşul iese abia în 1986, odată cu declararea sa ca patrimoniu cultural universal, pe listele UNESCO.



E dimineaţă dar soarele îşi arată puterea. Pătrund „intra muros” pe Puerta de Bisagra, cu ale sale două turnuri bondoace, susţinînd vulturul bicefal imperial, semnul Sfîntului Imperiu Romano-German, semnul Habsburgilor. Străzile sînt pietruite, traficul se face cu dificultate dar nimeni nu se grăbeşte. La apariţia maşinilor, turiştii se lipesc de ziduri, se ascund prin intrînduri de uşi. Multe magazine de nimicuri, industria amintirilor lucrează de zor. Într-un astfel de loc, doi meşteri ciocănesc metalul, demonstrîndu-ne „pe viu” ce înseamnă o bijuterie damaschinată – o tehnică de încrustare cu fire de aur sau argint. Văd cîteva lame toledane, cu desene şerpuitoare, însă preţurile se scriu cu patru cifre! Astfel de cumpărături atrag îndeosebi pe ruşii îmbogăţiţi – vin cu taxiurile, însoţiţi de blonde plictisite, şi probează tăişurile, spintecînd aerul. Sper că nu sînt profesionişti, în căutare de unelte... Îi las să aleagă şi plec mai departe, către vechiul cartier evreiesc. 



Ca în Juderia din Cordoba, casele sînt înalte, cu ziduri groase, cu ferestre minuscule. Lipsesc însă florile. Observ micile bucăţele de ceramică, purtînd litere evreieşti. Melancolia lui Yod, He, Waw, He, Numele Domnului, acum de nepronunţat... De mult, casele acestea au primit alţi locatari. Vizitez Sinagoga de Santa Maria la Blanca, monument din secolul al XII-lea, restaurată recent – arcele mudejar sclipesc în lumina puţină. Cine să-şi mai aducă aminte de marele masacru al evreilor din 1391, desfăşurat aici, de sîngele de pe ziduri, de ţipete?




În fugă, trec şi pe la „Casa lui El Greco”, un muzeu organizat de Ministerul Culturii într-o clădire tipică perioadei. Născut în Creta, Domenikos Theotocopoulos, „Grecul”, a sosit la Toledo în 1577, pentru a picta altarul unei mănăstiri. Şi n-a mai plecat. Muzeul găzduieşte cîteva pînze remarcabile – o „Vedere din Toledo”, care transportă privitorul în timp, precum şi emoţionanta serie „Hristos şi Apostolii”! Eu ştiam că originalele se află în sacristia catedralei toledane... Oricum, lacrimile sfîntului Petru şi modul în care îşi frînge mîinile după lepădarea de Hristos nu lasă pe nimeni indiferent! Apoi mă pregătesc pentru întîlnirea cu Catedrala. Este uriaşă, într-un amestec de stiluri care mă năuceşte – la exterior, gotic pur iar la interior, baroc decorativ spaniol. În sacristie, atenţia îţi este captată de uriaşa „Dezgolire a lui Hristos”, capodopera lui El Greco, dar mie îmi place mai mult Sala Canonicilor, cu spectaculosul ei tavan mudejar. Altarul, cu scene din viaţa Mîntuitorului, pare o broderie de aur. Sublimul este atins de „Transparente”, o sculptură barocă în jasp, marmură şi bronz – luminaţi savant, îngeri muzicanţi par gata să înceapă concertul!




luni, iunie 22, 2015

Rîndunelele zboară jos la Aranjuez


Cinci bătrîne spaniole stau la umbră şi vorbesc neîncetat. Vorbesc toate deodată şi par să se înţeleagă perfect. Pe masă au bere, ţigări, telefoane mobile. Din cînd în cînd, îmi mai aruncă o privire piezişă. Ce-o căuta străinul în cîrciuma din sat? Asta mă întreb şi eu – sînt în Aranjuez, o localitate aflată la vreo 40 de kilometri sud de Madrid. Mă odihnesc aici, după ce-am văzut palatul regal de vară şi celebrele grădini. Da, acelea care l-au inspirat pe Joaquin Rodrigo să compună „Concierto de Aranjuez”! Da, da, cu Paco de Lucia!!! Doamne, ce cititori melomani am! În fine. 


Se spune că palatul s-a dezvoltat în jurul unei vechi case de vînătoare, plasată strategic, lîngă un stăvilar natural, la confluenţa rîurilor Tag şi Jarama. Astăzi, apele sînt pline de raţe pe jumătate domesticite, aşteptînd obolul turiştilor, iar grădinile ascund fîntîni cu Sfincşi şi plante din Americi. Pietrişul fin scrîşneşte sub tălpi, rîndunelele zboară jos, arborii cu flori roşii parcă se înfioară, în aşteptarea secetei. Mi-e limpede că Aranjuez s-a vrut o replică a palatului de la Versailles. Clădirea datează din secolul al XVIII-lea – am pătruns în nenumărate camere, mai degrabă saloane baroce, răcoroase şi surprinzătoare. Aici, un fumoar în stil maur, dincoace, o încăpere de porţelan chinezesc. Sălile Regelui, Budoarul Reginei. Şi anticamerele, cu favoriţi, petiţionari, curteni. Aceeaşi logică a vieţii de Curte, o mecanică socio-astrală, în care Planetele orbitează în jurul Luminătorilor. Mă izbeşte şi aici, ca în alte palate, mărimea paturilor regale. Sau, mai degrabă, micimea.  Strămoşii erau cu zece-douăzeci de centimetri mai scunzi decît media de astăzi. Sub influenţa hranei îndestulătoare şi a exerciţiilor fizice, oamenii devin din ce în ce mai înalţi. 


E frumos la Aranjuez, o melancolie aristocratică mă învăluie şi aş mai zăbovi aici, cu privirea pierdută în verdele grădinilor. Dar trebuie să plec, pînă nu mă întreabă gaiţele astea bătrîne de unde sînt şi al cui, ca în bancul cu negrul din Congo, rătăcit în rata de Cluj. 

luni, iunie 15, 2015

Un Kremlin catolic - El Escorial

El Escorial - Palatul de vară al Regilor Catolici

Sîntem în tren, cu destinaţia El Escorial! E linişte, răcoare, oameni puţini – din gara Atocha faci vreo 40 de minute pînă la această mănăstire-palat, reşedinţa regilor catolici. Calea ferată urcă printre dealuri şi livezi, în care zăreşti cîrduri de căprioare. Am ajuns la cota 1000, în munţii Abantos, din Sierra Guadarrama – localitatea e mică, frumos îngrijită şi plină de reşedinţe de lux, ascunse în spatele pinilor. De la gară, mai sînt vreo 15 minute de urcuş – aerul miroase a răşină. În fine, ajungem. El Escorial este un adevărat complex arhitectonic, cuprinzînd o biserică, o bibliotecă, numeroase săli împodobite cu obiecte de artă... De jur împrejur, grădini franţuzeşti. 

Filip al II-lea: Vreau simplitate în construcţie şi un aer sever

Palatul a fost ridicat în timpul lui Filip al II-lea (1556-1598), fiu al marelui Carol Quintul. Filip al II-lea a avut o domnie lungă, marcată de luptele cu francezii (pe care i-a învins în Picardia), de scandalul arestării propriului fiu, Don Carlos, precum şi de înfrîngerea Invincibilei Armada în faţa corsarilor englezi conduşi de Francis Drake. Arhitectul care a ridicat Escorialul i-a respectat dorinţa: “Vreau simplitate în construcţie şi un aer sever”. Ce-a ieşit? Un Kremlin spaniol din granit cenuşiu, închis pe toate părţile cu ziduri pînă la cer, păzit de patru turnuri de colţ, puţin ornamentate, cu biblioteci ridicate peste cripte. Rătăcesc zeci de minute prin subterane, prin relicvare – aici dorm somnul de veci sfinţi şi martiri, dar şi nenumăraţi membri ai familiilor regale. Într-o sală careia i-am pierdut numărul, descopăr ceva de neînchipuit. Închipuiţi-vă un imens tort de marmură albă, cu diametrul de şapte metri şi cu înălţimea de patru – este un mormînt comun al infanţilor, răpuşi de boli la vîrste fragede! Doar fantoma lui don Felipe mai lipsea, frîngîndu-şi mîinile... Sătul de cultul morţilor, găsesc Biblioteca Escorialului şi nu mai ies din ea! Numără cam 40 de mii de cărţi şi de manuscrise, închise în dulapuri înalte. Pe tavan sînt înfăţişate alegoric cele şapte arte liberale, părţi ale învăţămîntului medieval – Trivium (Gramatică, Retorică, Dialectică) şi Quadrivium (Aritmetică, Muzică, Geometrie, Astronomie). Globuri pămînteşti şi sfere armilare cît roata carului se odihnesc pe postamente de marmură. Ici-colo, manuscrise miniate sînt expuse ochiului curios, în frumoase legături de piele. Dar bag de seamă că majoritatea cărţilor seamănă între ele, arătîndu-şi doar marginile aurite ale paginilor, nu cotoarele! Să fie butaforie? Paznicii mă asigură că nu. Bănuiala rămîne...

Sferă armilară, în marea bibliotecă de la Escorial

 Trec repede prin sălile care expun lucrări cu subiect religios, semnate de Tiţian, El Greco şi Velasquez, ca să văd biserica manăstirii. Este dedicată lui San Lorenzo şi are forma unei cruci latine. De la intrare, eşti captivat de altarul roşu din granit şi jasp, înalt de 30 de metri, în faţa căruia tronează un grup statuar din bronz. Este copleşitor. Acum înţeleg de ce Escorialul figurează pe lista monumentelor UNESCO, reprezentative pentru culturile lumii...

Monumentul funerar al infanţilor Spaniei, din catacombele Escorialului

 Afară, rezemat de zidul de piatră, mă bucur de privelişte. În curtea palatului, cît cinci terenuri de fotbal, lumea îşi plimbă cîinii, copiii se joacă, turiştii s-au tras la umbră şi fac poze. Aspra lume a puterii catolice se îmblînzeşte, se umanizează. Nici nu mai contează dacă Filip al II-lea a dorit să copieze Templul lui Solomon sau a cerut arhitecţilor să figureze, în planul mănăstirii, celebrul instrument de supliciu al Sfîntului Laurenţiu – grătarul. Lumina amiezii micşorează umbrele şi şterge detaliile. Aşa se întîmplă şi cu istoria – viitorul nu mai reţine din ziua de ieri decît formele mari, pe care le reinterpretează. În timpuri de pace, suferinţele timpurilor de război sînt uitate. Mă gîndesc că aşa s-a întîmplat şi cu un monument emblematic pentru epoca tiranică a lui Nicolae Ceauşescu – „Casa Poporului”. Pentru acest palat socialist, s-au mobilizat incredibil de multe resurse, a curs sînge, a fost ras un întreg cartier bucureştean. Apoi, în 25 de ani, lumea a uitat ideologia cumplită care i-a dat naştere şi l-a transformat în „Palat al Parlamentului”, turiştii îl vizitează, copiii se îmbulzesc pe holuri, la Zilele Uşilor Deschise. Cînd eram mai tînăr, credeam că asta demonstrează slaba memorie istorică a poporului român, pe care mă grăbeam s-o asimilez şi cu o formă de barbarie. Acum, mi-am dat seama că toţi oamenii au tendinţa să îmblînzească Răul, trecîndu-l sub tăcere, rebotezîndu-l, domesticindu-l, luîndu-l în rîs. Doar locurile cu adevărat monstruoase, precum lagărele de exterminare, nu se pot transforma în parcuri de distracţii. În rest... Dar şi peste lagăre poate creşte iarba. Şi istoria se repetă.

marți, iunie 02, 2015

Prado şi Thyssen Bornemisza

Cerul Madridului, cristal luminos, în care au îngheţat fragmente de nori, se reflectă în marile ferestre de la Prado. Muzeul mi se pare clădit la scară umană – nu e labirint interminabil, ca Luvrul, nici palatul cu o mie de etaje, ca Pitti! Mă aşez la coadă, în spatele unor asiatici, preocupaţi să-şi noteze hieroglife în carneţele legate cu elastic. Ce Dumnezeu or tot scrie? Nu e prima dată cînd văd acest tip uman în acţiune – atent, cu ochii-n patru, copiind Occidentul, literă cu literă. E încă răcoare, un miros de lămîiţă vine dinspre Parque del Retiro şi mă simt bine, nici măcar detectoarele de metal (omniprezente în Spania după atentatul din 2004) nu mă mai enervează...

Muzeul Prado - Intrarea Velasquez

La parter, îl caut pe Hieronimus Bosch – mă fascinează flamandul acesta, născut în urmă cu o jumătate de mileniu la Aachen (sau Aix le Chapelle), în capitala lui Charlemagne. Indiscutabil pictor religios (formula tripticului nu lasă nici o urmă de îndoială asupra caracterului operei), lucrînd la comandă, Bosch a ilustrat teme morale, la cererea clientului. Dar a facut-o halucinant, atît de personal, încît, peste ani, pînă şi suprarealiştii au fost invidioşi! Iată „Grădina plăcerilor”! Un triptic, care arată, închis, cum a creat Dumnezeu lumea. Deschis, panoul din stînga înfăţişează Paradisul, cel central – lumea noastră, cel din dreapta – Infernul. Între Cer şi Străfunduri, sute de siluete micuţe fac ce nici cu gîndul nu gîndeşti! Parcă e o lume extraterestră, în care o omenire minusculă mănîncă fragi uriaşe, zboară pe spatele unor păsări blînde, călăreşte pisici. Parcă e „Sera” lui Brian Aldiss.

                                                             Grădina deliciilor pămînteşti

Evident, a curs multă cerneală despre Bosch alchimistul, cu fîntînile sale mineralo-organice (mie mi se pare că seamănă cu nişte crustacee), ca şi despre Bosch iniţiatul, anticlericalul etc. Extraordinara sa imaginaţie permite astfel de interpretări. E limpede că, doar în „Grădina deliciilor”, găseşti orice – de la scroafe cu văluri de călugăriţe pînă la instrumente de măsură şi partituri. Uite aici o formă care poate semănă ca un athanor (dar şi cu un cimpoi sau cu o băşică a udului!), uite dincoace un răţoi care citeşte o carte! Transmite Bosch un mesaj iniţiatic coerent? Mai degrabă aş zice că nu – transmite o stare onirică, pe care e păcat să o ratezi, făcînd hermeneutică în exces! Aşa că las şi eu interpretările de-o parte şi mă bucur de girafa albă din Paradis...


                                                                 În căutarea Girafei albe...


Tot la parter dau peste „Triumful Morţii”, lucrarea de mari dimensiuni a lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, despre care Eugen Barbu spunea că ar trebui să stea pe biroul oricărui om politic. Într-adevăr! E un avertisment fără perdea privind ororile războiului – corpuri măcelărite, sfîşiate de cîini, căruţe cu tigve, eşafoade şi ruine incendiate. Dar e puţin, e Evul Mediu! Noi, care am trecut prin secolul XX, am văzut şi camere de gazare, şi lagăre de muncă, şi bombe nucleare. Ca să uit, caut „Autoportretul” lui Durer – mi se pare extrem de frumos, cu buclele sale aurii, cazîndu-i pe umeri. La naiba! Ştiam că ungurii sînt mai bruneţi! Trag apoi cu ochiul la altă alegorie medievală („Cele trei vîrste” – Hans Baldung Grien) ca să-mi fac curaj pentru a urca la etaj, către colecţiile pictorilor spanioli (Velasquez, Goya etc), pe care (s-o spun?, să n-o spun?) nu îi agreez deloc.

                                                                Durer - Autoportret

În fine. După două ore, încercarea s-a terminat. Nu mi-am schimbat prea mult părerea. Velasquez, pictor de curte, a realizat mari lucrări, mai degrabă de propagandă, chit că lucra cu materialul (deformat) al clientului, privind sfîrşitul dinastiei habsburgice, ruinată de bolile consangvinităţii. Fălci ascuţite, aruncate înainte, picioare strîmbe, pitici. În „Las Meninas”, doar Tyrion Lannister mai lipseşte! Îmi place mai mult un portret al lui Esop, înfăţişat ca un ziarist dezabuzat şi cinic, spre vîrsta a doua, care le-a văzut pe toate! Goya mă lasă rece, la fel şi Maja sa, îmbrăcată sau nu – o scundacă, cu chip de mahalagioaică (cică ar fi fost Ducesa de Alba!). Doar „Sabatul” vrăjitoarelor mai e cumva, cu diavolul său cornut, stînd în cur ca un episcop, prezidînd.

                                                             Velasquez - Las Meninas

Din fericire, găsesc şi o expoziţie temporară – zece lucrări ale lui Picasso, din perioada roz pînă în cea deconstructivistă. Mă uită Dumnezeu privindu-i un „Autoportret” în haine de arlechin. Un arlechin militar. Teribil. Alături, copii de generală sînt aduşi cu clasa şi învăţaţi de mici să respire mireasma genialităţii.

                                                               Picasso - Autoportret

La cîţiva paşi de Prado, există un alt pol al frumosului – Muzeul „Thyssen Bornemisza”, o colecţie privată cu adevărat aristocratică, aparţinînd baronesei Carmen Cervera. Fiică a unui inginer catalan, avînd o educaţie aleasă, tînăra a fost aleasă Miss Spania şi i-a cunoscut pe Johnny Hallyday, Frank Sinatra şi Dean Martin. S-a căsătorit cu baronul de origine germană Hans Heinrich vonThyssen-Bornemisza, care a introdus-o în lumea colecţionarilor de artă. Din 2002, Carmen devine cea mai bogată văduvă din Europa şi pune la dispoziţia publicului peste o mie de tablouri, îndeosebi de secol XIX. E tot ce-i trebuie călătorului obosit de clasicismul de la Prado.

                                                         Muzeul Thyssen Bornemisza


Pentru mine, colecţia „Carmen Thyssen Bornemisza” a fost ca o şampanie frapată, sorbită pe nerăsuflate, după ce-ai rătăcit printr-un deşert. N-are sens să intru în amănunte. Totul e făcut să încînte. De la cîteva lucrări ale lui Caravaggio (minunat amănunţite) pînă la celebrul portret al lui Henry al VIII-lea semnat de Hans Holbein cel Tînăr, de la Marc Chagall la Paul Gauguin (cu un peisaj exotic), de la cîmpurile galbene de lîngă Auvers, văzute de ochiul sticlos al lui Van Gogh pînă la dansatoarea în verde, iubită de Degas... O notă specială pentru graficianul german Max Beckmann, care e prezent la „Thyssen” cu un impresionant portret al soţiei sale, Mathilda („Quappi in a Pink Jumper”).

                                                                    Degas - Dansatoare


Fragmente din volumul "Meridiane Subiective", în pregătire...