miercuri, mai 20, 2015

Oraş, metropolă, megalopolis

Sîntem în primăvara lui 2015. Cu chiu cu vai, Spania iese din criză, marcînd cîteva puncte de creştere a PIB-ului. Victorie pentru contabili, nu pentru contribuabilul spaniol, confruntat cu un şomaj nimicitor! Premierul conservator Mariano Rajoy, care şi-a păstrat cumva scaunul, are toate motivele să se îngrijoreze – zilele trecute, la alegerile parţiale din Andaluzia, socialiştii au ieşit pe locul întîi. Urmează alegeri în Catalunya, acolo unde nou-înfiinţatul „Podemos” a ajuns la 25% din preferinţele electoratului. „Podemos”, partid de criză, diabolizat de media mainstream drept „radical de stînga”, refuză modelul economic neo-liberal, vorbind despre „echitate socială” şi „datorii externe injuste”, ceea ce a alarmat finanţa internaţională. După o perioadă de austeritate crîncenă, e normal ca Pendulul Istoriei să o ia în cealaltă parte – dar spaniolii n-ar trebui să-şi facă prea mari iluzii. Cîtă vreme ţările şi-au cedat multe atribute ale suveranităţii pentru a face parte din UE, nu prea mai e loc de întors – vezi cum, pe zi ce trece, grecilor din guvernul Syriza li se tocesc dinţii. Pînă una, alta, e primăvară, un anotimp cînd totul pare mai suportabil, pînă şi poliţistul care te pîndeşte are un zîmbet plăcut.



Dar să lăsăm politica deoparte. Mi-am planificat o călătorie „combinată” la Madrid şi Barcelona, în încercarea de a înţelege „inima” Spaniei. Voi compara orgoliosul Madrid, tînăra capitală, oraşul Habsburgilor şi al Burbonilor, cu rebela Barcelonă, citadelă milenară a comerţului şi a toleranţei. Agenţia de turism mă asigură că hotelurile unde voi sta sînt chiar în oraş. Ca de obicei, are dreptate. Depinde însă ce înţelegi prin „oraş”. Dacă te gîndeşti la centrul istoric, n-ai nimerit-o. Dacă te gîndeşti la aglomerarea urbană a Madridului, întinsă pe zeci de kilometri pătraţi, cu peste şapte milioane de locuitori (sau la Barcelona ca lăbărţare costieră, transformîndu-se într-o salbă de staţiuni la Costa Brava), atunci da, stau în oraş! Avionul mă lasă pe „Barajas”, la cîţiva kilometri de Madrid. Aeroportul este uriaş şi mi se pare pustiu – terminalul T4 este deservit de un metrou automat, care ne poartă minute în şir prin subteran, către staţia de recuperare a bagajelor. Între timp, impresia de pustiu dispare – pe „Barajas” decolează şi aterizează 120 de avioane pe oră! Fluxul de călători este preluat de reţeaua de transport subteran şi e dirijat direct către centrul Madridului, gara Atocha. Eu voi călători însă „la suprafaţă” – hotelul este la 25 de kilometri, într-o zonă traversată de Autostrada Nordului.



În anii de criză, spaniolii ajunseseră să ocolească autostrăzile, mari lucrări de infrastructură, pentru că trebuiau să plătească taxă. Comportament economic raţional, care arunca însă în faliment companiile ce le exploatau. În plus, statul însuşi era dator vîndut către bănci. Existase o „bulă speculativă” a infrastructurii, care se spărsese – mii de kilometri de autostradă se dovedeau inutili. Acum, traficul pare că şi-a mai revenit. Totuşi, ca să dăm un singur exemplu, pentru autostrada Madrid-Toledo, e de trei ori mai mic decît cel prevăzut iniţial! Ca un bolnav care se recuperează după un accident vascular cerebral, mişcîndu-şi cu precauţie degetele paralizate...  Ici-colo, au dispărut şi anunţurile „De închiriat” – hotelurile, pensiunile, micile restaurante trag aer în piept şi se pregătesc de muncă...



Din miezul numinos al Sacrului, Orientul a născut Oraşul. Occidentul l-a crescut, dîndu-i sens omenesc, legat de locuire, circulaţie şi funcţie economică. Astfel a apărut metropola, un spaţiu structurat ca o reţea, înglobînd şi lăsînd în urmă ierarhia piramidală a oraşului tradiţional. Madridul şi Barcelona sînt metropole – una sus, pe cel mai înalt podiş spaniol, la peste 700 de metri, vegheată de Sierra Guadarrama, alta jos, la Mare Nostrum, în valea rîului Llobregat. Ambele sînt funcţionale, asigurînd locuitorilor un anumit grad de satisfacţie a vieţii. Ambele respiră, atrăgînd fluxuri de oameni şi valori. Şi ambele cresc. Dacă e să găsim deosebiri, dincolo de contextul politic şi cel geografic, putem spune că Madridul este „continental” şi „regal”, sediul puterii centrale, cu ale sale Ministere şi Palate, cu parcurile imense mirosind a lămîiţă şi a mirt, pe cînd Barcelona este „maritimă” şi „tolerantă”, cu portul adăpostind marile vase de călători, cu colina înverzită Montjuic, cu ceramica sa multicoloră. Madridul este academic şi convenţional, cu sistemul său de pieţe şi străzi circulare, cu imobile Art Deco şi patru zgîrie-nori la Chamartin. Barcelona este colonială şi flamboyantă, cu turlele lui Gaudi şi cu „insule” imobiliare ca nişte patrulatere, cărora li s-au retezat colţurile, cu bulevarde largi, cu deschidere la mare. La Madrid, te plimbi pe „Paseo del Prado”, trăgînd în piept mirosurile Grădinii Botanice. La Barcelona, „Rambla” te învăluie cu lumina fructelor coapte.

Un studiu recent arată că Oraşul revine în Orient. Mai precis, în zonele cu cel mai rapid ritm de creştere a populaţiei, cu locuitori preponderent tineri şi acolo unde există loc de expansiune. Astfel, metropola se transformă în Megalopolis – aşezări continue, cu peste 10 milioane de locuitori. Cea mai mare rămîne zona Tokyo-Yokohama, ce găzduieşte 37 milioane de locuitori, urmată de Jakarta, capitala Indoneziei, Seul-Incheon, Delhi, Shanghai şi Manila.  Spre deosebire de metropolă, megalopolisul are o reputaţie proastă – de cele mai multe ori, necesităţile de bază (transport şi locuire) nu sînt satisfăcute civilizat. Dar necesitatea economică îi obligă pe oameni să rămînă acolo. În Delhi, din 24 de milioane de oameni, 80% sînt săraci. La fel în Ciudad de Mexico sau Karachi, Pakistan. Nu mi-aş dori niciodată ajung în astfel de locuri. Recunosc, sînt un turist convenţional...


Dar Bucureştiul? Evident, oraşul creşte către nord, dar e departe de stadiul metropolei! Noi n-am învăţat nici măcar să separăm fluxurile de circulaţie, prin pasaje subterane sau pasarele. Despre centuri care să permită accesul în cartiere nici nu merită să vorbim. Principala autostradă îşi descarcă traficul greu în periferia Militariului. Cînd „merg la munte”, snobii fac trei ore din Drumul Taberei pînă la Predeal. Iar şoferii indisciplinaţi depăşesc coloanele pe linia de tramvai, aşteptîndu-se să-i „laşi” în intersecţie – din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai agresivi. Acesta este Bucureştiul. În rest, România nu cunoaşte complexitatea traficului metropolitan.

(fragmente din "Meridiane subiective")