joi, septembrie 20, 2012

Despre oameni. Nimic despre melci


Eram şase oameni în sala de cinematograf. Eu şi cinci puştani, care crezuseră că intră la o comedie. Dar "Despre oameni şi melci" nu te face să rîzi, în ciuda subiectului - cum să salvezi de la faliment o fabrică, vînzînd sperma muncitorilor. După o jumătate de oră, tinerii s-au plictisit şi au ieşit. Eu am rămas pînă la sfîrşit. Şi n-am regretat. Pentru că, în acest film, regizorul Tudor Giurgiu a avut curajul să vorbească onest despre un subiect deocamdată tabu în România - dispariţia clasei muncitoare, urmare a dezindustrializării ţării. Un subiect care ar merita o tratare academică, adunînd fapte şi date statistice, evidenţiind complexul de cauze (prostia şi/sau corupţia conducătorilor post-revoluţionari, prăbuşirea statului, interesele economice externe, pierderea pieţelor din socialism, presiunea ideologică pro-privatizare, generată de mass media etc). Filmul atinge toate aceste aspecte, cu ceva în plus - drama umană. Pentru că închiderea uzinei ARO a fost o dramă atît pentru muncitorii de acolo cît şi pentru familiile lor. O dramă a Cîmpulungului, în întreg, pe care n-o poate şterge anecdoticul fapt divers că oamenii au vrut să strîngă bani, donînd spermă, ca să-şi cumpere uzina. Şi cîte astfel de drame n-au văzut oraşele monoindustriale ale României... Odată cu falimentul industriei  socialiste, a venit şi apusul unui fel de trai. Rămaşi pe drumuri, muncitorii au ajuns şi mai săraci ca înainte. Unii dintre ei, cei tineri, şi-au schimbat serviciul, au emigrat sau au plecat la ţară. Alţii, mai în vîrstă, nu s-au mai putut adapta şi s-au pensionat sau au îngroşat rîndurile şomerilor. După 20 de ani, rezultatele sociale şi economice ale dezindustrializării României sînt clare - polarizare a veniturilor, depopulare, dependenţă de produsele şi tehnologiile externe.

Dincolo de astea, a dispărut o stare de spirit. Doar cei care au apucat să lucreze într-o fabrică sau au crescut într-un mediu muncitoresc pot înţelege. Totdeauna, în marile uzine ale socialismului, printre cei de jos, printre oamenii care combinau instrucţia tehnică cu munca fizică, a existat un fel de camaraderie virilă, un spirit masculin, pe care nu-l mai regăseai la palierele ierarhice superioare, cu atît mai puţin în lumea ipocrită a activiştilor de partid. Aceşti muncitori ştiau să se folosească de unelte, simplu dar eficient, pe care le vedeau ca prelungiri ale corpului. Erau capabili să citească şi să traseze schiţe şi planuri tehnice, rezolvînd pe scurtătură probleme de geometrie sau mecanică. Aveau palmele crăpate, de la baros, dar inteligenţa lor manuală rămăsese intactă. Îşi organizau timpul de lucru mai bine decît orice planificator, dînd statului ce era al statului (cu planurile sale de producţie cu tot...), reuşind apoi să mai facă ceva şi pentru ei - un cuţit, o antenă de televiziune, un aparat de sudură. Ca nişte soldaţi în prima linie, se ajutau între ei, pentru că un accident de muncă era oricînd posibil. Ironici, conştienţi de valoarea lor, îşi tachinau colegii mototoli şi glumeau gros pe seama maiştrilor şi a inginerilor, dezvoltîndu-şi aproape un limbaj secret. Beau mult, ca să compenseze orele mizerabile de lucru, îşi împrumutau bani de la chenzină la lichidare şi îşi dădeau copiii la carte, în speranţa secretă că ei le vor depăşi condiţia. În locuinţele lor, indiferent că stăteau la bloc sau la casă, găseai cam aceleaşi patetice obiecte decorative - un Mickey Mouse traforat, un mileu, un bibelou chinezesc. Din 1990 încoace, această lume muncitorească a fost condamnată la dispariţie. Şi a dispărut. Odată cu ea, a dispărut poate şi cel mai bun lucru produs de socialism - solidaritatea muncitorească, isteţimea tehnică, camaraderia virilă.

Din această cauză, sindicalismul românesc e mort şi îngropat. Din această cauză, nu vom avea niciodată un mare partid cu adevărat de stînga. Din această cauză, companiile străine vor veni şi mai ales vor pleca de aici, în condiţiile alese de ele. Copiii clasei muncitoare, individualişti şi cinici, votează cu dreapta. Apoi pleacă să lucreze la corporaţie, într-o cuşcă de sticlă, 10 ore în faţa unui computer. Că au de plătit rate la bănci. Între timp, uitaţi care pe unde, părinţii lor, muncitorii de altădată, aşteaptă un telefon care nu mai vine. Iar privirea le rătăceşte pe pereţi, unde a rămas acel Mickey Mouse traforat... Tinereţea lor muncitorească.