miercuri, martie 28, 2012

Alice în Oglindă


# Citesc tinerii de astăzi mai puțin decît cei de ieri? Mai curînd, citesc altfel. Pentru că timpul social s-a accelerat, lectura a devenit mai rapidă – sînt căutate sintezele, fragmentele semnificative, ideile principale. Pe aceeași linie logică, textul s-a redus, fiind înlocuit de imagine sau chiar de semn, facilitînd înțelegerea intuitivă. Încorporată Rețelei, cartea tinde să se transforme într-un obiect iconic, care dezvoltă legături specifice cu alte obiecte virtuale. Abia asta schimbă fundamental tipul de lectură. Plonjînd în hyper-text, ca Alice prin Oglindă, tînărul de astăzi tinde să se rătăcească într-un labirint nesfîrșit. Noroc cu motoarele de căutare – dar și ele sînt un fel de Pisici de Cheshire, care îți spun că, dacă nu știi unde vrei să ajungi, atunci n-are importanță încotro o iei!

# Cred în posibilitatea ca un om să fie posedat, însă dau acestui fapt o explicație psihologică, nu una supranaturală. Cînd simptomele descrise de exorciști coincid cu cele ale maladiilor psihice, e limpede că avem de-a face cu un deranjament mental – pacientul aude voci, dezvoltă sisteme aberante de interpretare a realității, insultă și țipă cu voce schimbată, are o putere ieșită din comun, tinde să se auto-distrugă. Psihiatrii de renume, precum Carl Gustav Jung, au explicat și tratat anumite forme de nevroză, pornind de la ideea că părți ale psihismului individual tind să se autonomizeze, cu efecte devastatoare. Dar există cazuri mult mai tulburătoare (pe care Biserica le explică prin acțiunea demonilor), în care omul vorbește în limbi străvechi, pe care nu le-a învățat niciodată, cunoaște amănunte intime despre preoții și terapeuții veniți să-l ajute, punîndu-i în situații umilitoare, sau chiar schimbă parametrii fizici ai încăperii unde se află – întrerupe curentul electric, face obiectele să pocnească sau modifică temperatura. Acești demoni sînt arhetipuri ale inconștientului colectiv, care irup în conștient, aducînd acolo informații și puteri de dincolo de noi.

# Discipolii lui Pitagora au avut un sfîrșit cumplit, murind împreună, într-o casă cuprinsă de flăcări, ațîțate de cetățenii nemulțumiți de influența lor asupra conducătorilor cetății – aviz tuturor inițiaților care își închipuie că pot face politică!

luni, martie 26, 2012

Ucenic, calfă, maestru

# Marile cărți de înțelepciune masonică împart, invariabil, viața omului în trei. Trei vîrste în care să urmezi o conduită aparte, trei perioade în care să joci roluri diferite. La început ești ucenic, deprinzi rosturile lumii și secretele unei meserii pe lîngă un maestru. Asta ține cam pînă la 25 de ani. Urmează asumarea răspunderilor și acceptarea lucrării ce ți-a fost sortită. Ca o calfă rătăcitoare, lucrezi de la un șantier la altul, modifici realitatea, îți întemeiezi o familie și pregătești răsadul uman al zilei de mîine. Apoi, pe la 50 de ani, cînd soarele vieții tale coboară spre asfințit, lași celor tineri efortul cotidian al construcției și te dedici trasării planurilor necesare noilor ucenici. Schema e simplă – învățare, lucrare, transmitere a învățăturii. Vedele, Coranul, Biblia au aceeași părere. Doar lumea noastră desacralizată smintește rolul vîrstelor, lipsindu-l pe copil de modele, amînînd fericirea maturului și ignorînd înțelepciunea vîrstnicului.

# Tot despre vîrste. Un mare duhovnic spunea că începem cu anii dăruiți, în care orice zi este un dar, continuăm cu anii miluiți, în care ne bucurăm de mila Domnului, și încheiem cu anii chinuiți, care să ne dezvețe de patima de a trăi.

# Îi privesc cu suspiciune pe cei care dau citate. Mi se par ca niște meseni care n-au putut mistui mîncarea prea grasă, dînd-o iute afară. Marcarea vorbelor altora are rost în lucrări științifice, unde etica intelectuală îți cere să arăți care a fost stadiul cercetării pînă la tine și ce-ai adus tu nou. Dar în domeniile soft, precum eseistica sau jurnalismul de opinie, citatele n-au ce căuta. Acolo se presupune că ai asimilat organic cultura și îi dai o formă personală, seducătoare, interesantă, fără proptelele altora. Cititorul, cu care împarți același background cultural, nu ți-e judecător ci complice.

# Un strop de fericire – să te plimbi printr-un oraș străin, la ceas de seară, după ce i-ai gustat vinul, mîncarea, femeile. Să te plimbi fără țintă și nimeni să nu te cunoască.

miercuri, martie 14, 2012

De ce-mi place Pink Floyd


# Peste Atlantic, în Statele Unite, a fi european a ajuns un păcat. O rostesc aproape zilnic unii politicieni republicani, într-o campanie electorală ce aduce a scolastică medievală. În ochii lor, europenii sînt niște nefericiți care au rupt legătura cu Dumnezeul muncii și al responsabilității. Suflete pierdute, rătăcind în Valea Plîngerii. Apostați care au uitat valoarea cumpătării și a economisirii. Eretici care au îndrăznit să tulbure legea divină a competiției, cu statul lor social. Și acum i-a ajuns pedeapsa. Printre acești tele-evangheliști conservatori, Mitt Romney, candidatul cu cele mai multe șanse ca să-l înfrunte pe Obama, face mai degrabă figură de moderat. Dar nici el nu poate ignora valul de fundamentalism din propriul partid. Mă gîndesc la fanaticii religioși din romanele lui Stephen King – apar în situații de criză, propun o explicație simplă a situației, fac adepți și cer sacrificii umane. Departe de a îmbuna zeii, ei sînt mai degrabă instrumentul răzbunării acestora.

# Anul trecut, tirajele cotidianelor românești au scăzut, în medie, cu 25% față de 2010. Nici un tabloid nu trece de 70 de mii de exemplare, iar ziarele de calitate nu depășesc 10 mii. Presa scrisă se stinge încet, sub privirile indiferente ale societății, și cred că am ajuns aici dintr-o combinație de factori, subiectivi și obiectivi. Cei obiectivi sînt ușor de identificat – criza economică, închiderea mai multor redacții, scăderea nivelului de trai al cititorului, depopularea mediului urban, concurența acerbă a televiziunii și a internetului. Dar nici cei subiectivi nu lipsesc - a crescut gradul de obediență al ziarelor față de putere (anul trecut, publicitatea de la stat a depășit-o, ca valoare, pe cea din sectorul privat), a scăzut calitatea actului jurnalistic, consecință a eșecului sistemului educațional post-comunist. În fine, mi-e limpede că și obișnuințele de lectură tind să se schimbe, odată cu accelerarea timpului și cu reducerea spațiului. Ziarul, obiect simbolic al lumii burgheze, va avea aceeași soartă ca a samovarului și a carnetului de bal.

# De ce-mi sună atît de bine muzica trupei Pink Floyd, hipnotic-depresivă? He, he, he, pentru că a fost făcută (de la The Wall încoace) într-o atmosferă de criză, tare asemănătoare cu ce se întîmplă astăzi. Thatcherism tîrziu, austeritate ațoasă servită dimineața, la prînz și seara, dezindustrializare și militarism, „Brejnev în Afganistan, Reagan în Beirut”, asfințitul imperiilor și așteptarea apocalipsei, „hei, profesore, lasă-i pe copii în pace!”, ziduri și uniforme, droguri grele, recesiune. Fiecare vreme are muzica pe care-o merită.

# Mi-a fost greu, foarte greu, îmi spune tînărul autostopist. Șase luni am stat în cîmp, erau sere cît vedeai cu ochii, și noi, toate neamurile pămîntului, români, africani, ruși, căram lădițele cu roșiile franțuzești. Aveau 40 de kile lădițele, te tăia mijlocul cîteodată, de rămîneai acolo. Lucram și sîmbăta, pînă la 12, lucram și duminica, să mai facem un ban, la alți patroni. Că unde să te duci, cel mai apropiat oraș era la 100 km. Stăteam în rulote, ne găteam singuri, ne descurcam. Nu ne amestecam unii cu alții. Pe urmă mi-am făcut niște tovarăși, tot români. Mai povesteam, mai ne trecea vremea. Dar cel mai rău era cu dorul de-acasă. La început, sunam în fiecare zi, iar noaptea mă trezeam pe la ora 3 și plîngeam. Am ținut-o așa vreo două luni. Pe urmă, m-am obișnuit. A fost greu, dar a meritat. M-am întors cu vreo șapte mii de euro. Mi-am mai ridicat un zid la casă, o baie... Dacă pot, o să plec și anul ăsta.

duminică, martie 11, 2012

1001 de gînduri

# Pipele mele au personalități și nume. Cea franțuzească e grațioasă ca un gît de lebădă, vanitoasă și cere permanentă atenție. Cea daneză e rustică, masivă, de încredere, iubește activitățile în aer liber și vînătoarea. Cea germană are o vîrstă respectabilă pe care nu și-o arată deloc, nu-i plac tutunurile aromatice dar se simte bine la berărie. Cea turcească, mică, din spumă de mare, usucă mixtura și o arde, sec, în gloria lui Allah.

# Nu am încredere în sfinții care n-au păcătuit, atingîndu-și mîntuirea fie printr-o incapacitate fiziologică de a face rău, fie printr-o nemeritată grație divină. Ei mi se par la fel de suspecți ca și cîștigătorii la Loto, care-mi țin discursuri despre îmbogățire, fără să fi muncit o clipă în viața lor. În schimb, îi iubesc pe păcătoșii care se sfîșie în remușcare, chiar dacă n-au auzit niciodată fîlfîind o aripă de înger.

# Sînt un om de dreapta, sînt un om de stînga? Nici eu nu mai știu. Parcă aș zice invers decît Țuțea – cine n-a fost în tinerețe de dreapta, acela n-a avut minte, iar cine n-a ajuns la bătrînețe de stînga, acela n-are suflet.

Secretul are o forță imensă. El acționează asupra psihicului nostru și ne schimbă pe nesimțite. Fie că e vorba despre păcate sau pulsiuni refulate, ca în psihanaliză, fie că avem de-a face cu o revelație sau, mai banal, cu accesul la anumite informații restricționate, simțim o dorință crîncenă de a ne spovedi. Ține, cred, de natura umană, atît de fragilă, care simte secretul ca pe o povară, iar mărturisirea e o formă de a împărți această povară cu alții. Dar un secret nu se lasă ușor mărturisit – altfel nici n-ar fi secret. Atunci se naște o tensiune care îi poate fărîma pe mulți. Instinctiv, ne ferim să ajungem la asta, astupîndu-ne urechile, refuzînd să ascultăm, să cercetăm, să ne cunoaștem. Totuși, există și oameni care au metabolizat secretul – l-au transmutat în suflet, printr-o alchimie subtilă. Inevitabil, ei ni se par schimbați și ne atrag irezistibil.

luni, martie 05, 2012

Țarul de la Răsărit

Serviciile secrete ruse anunță că Putin, candidat la al treilea mandat de președinte, a scăpat de un atentat plănuit de extremiștii georgieni, undeva, pe la Odessa. Asta, cu patru zile înainte de alegeri! O fi, nu zic nu. Dar parcă se mai pune o cărămidă la soclul imaginii liderului rus, o construcție complexă, ceva între Achile cel invulnerabil (minus călcîiul ... drepturilor omului) și un James Bond slav. De 12 ani, publicului i se vinde profilul unui super-erou, care supraviețuiește în cele mai dure condiții. Putin înoată alături de delfini, Putin pilotează reactoare și sare cu parașuta, Putin vînează leoparzi de zăpadă și ocrotește puii de focă, Putin face judo și pescuiește la bustul gol, Putin cîntă și dansează, Putin nu îmbătrînește niciodată. El restabilește măreția Imperiului Pravoslavnic, el se luptă cu oligarhii care sug sîngele poporului și cu fanaticii islamiști, el e soțul ales la Maicii Rusia. Fecioarele au reverii erotice cu Putin, rockerii ar împărți doza de bere cu Putin, pensionarii țin poza lui Putin lîngă icoana Maicii Domnului din Kazan. Pansînd rănile mîndriei naționale, întărind statul și controlul asupra resurselor naturale, revenind în forță pe scena politică globală, Țarul Vladimir a fost încoronat din nou. Nici nu se putea altfel. De la Petru cel Mare și pînă astăzi, reformele au venit de sus în jos. Poate că Rusia are elite dar n-are cetățeni. Poate că Rusia are cultură dar n-are civilizație. Bogată dar sălbatică, marea țară de la Răsărit privește cu suspiciune tradiția democratică occidentală și nu se încrede în parlamentarism. Chiar dacă o parte a populației a început să-i fie ostilă, Putin va continua să-și pună amprenta pe istoria Rusiei. Și mă tem că, în următorii ani, vom asista la o ofensivă rusească de recucerire a Balcanilor (Bulgaria, România, poate Grecia), pe fondul problemelor economice și politice din Uniunea Europeană.

duminică, martie 04, 2012

Pe buza cerului


Urc la Mănăstirea Frăsinei, alături de un prieten care își dorește liniștirea. Jos, biserica pentru femei este plină de lume umilă – se slujesc Moliftele Sf. Vasile cel Mare pentru toți cei bolnavi și chinuiți de gînduri rele. E cald, credincioșii se înghesuie unul în altul, ca oile în jurul păstorului, mulți stau pe jos, unii plîng în tăcere. Preoții, străvezii de post, se iau la trîntă cu Necuratul, trimițîndu-l pe pustii. Sus, acolo unde blestemul Sf. Calinic păzește locul de orice tentație, călugării mi se par senini, luminoși. Crestele dealurilor din jur sînt încă acoperite de zăpadă. Undeva, pe buza cerului, stă agățată o căsuță. Oare cine o trăi acolo, aproape de nori?