luni, noiembrie 28, 2011

Dragostea de ţară nu se schimbă

Un om pe care-l cunosc de-o viaţă şi-l apreciez mereu mă mustră, pe mail, pentru unele din ideile din "Renaşterea naţionalismului românesc". Sau, mai bine spus, mă obligă la o atitudine mult mai tranşantă. Are dreptate sau nu? Citiţi şi comentaţi!

Dragul meu prieten,
Iti scriu aici pentru prima oara desi am discutat ( si ne-am disputat ) de multe ori. Cred ca am inceput sa inteleg o parte din scopurile tale: sa reconciliezi mereu ceea ce uneori e ireconciliabil. De aceea articolul tau se intinde de la stanga la dreapta, de la plus la minus de la doctrina nationala la cea a globalizarii fara a putea sa se stabileasca la ceva, in ceva. Imi e greu sa discut ceea ce aduci tu in discutie caci e amplu, e... ca o fuga printre idei. Totusi m-au strafulgerat cateva replici citind randurile tale. Una din sintagmele tale m-a speriat: "CE PUTEM PĂSTRA DIN VECHILE NAȚIONALISME". As vrea sa-ti spun cum am inteles eu ca decurg lucrurile: nu exista nationalisme vechi si noi ci exista numai dragostea de tara, de meleagurile natale, de limba materna care se transforma in patriotism, un sentiment ceva mai amplu. Asadar, aici nu exista "vechi" si "nou", modern si caduc. Sentimentele au o dinamica a lor veche de mii de ani. Oamenii au evoluat dpdv tehnologic foarte mult insa dpdv emotional foarte putin. Dragostea de mama sau de fiu (fiica) sunt vechi de mii de ani si s-au schimbat foarte putin (sa nu zic deloc) in rastimpul asta. Dragostea de tara, de meleagurile natale si limba materna sunt asijderea. Asadar nu exista un nationalism vechi si unul nou. Poate doar forme de manifestare desi, da-mi voie sa ma indoiesc si aici. Sunt semintii care, din diferite motive, au fost obligate sa-si paraseasca locurile de bastina sau blestemate parca sa nu se simta nicaieri "acasa". Aceste semintii au incercat sa acrediteze ideea ca putem fi si "globali" sau "cetateni ai planetei" insa eu nu stiu cum as putea rezona cu folclorul din Papua Noua Guinee sau din Islanda. Trebuie sa intelegem ca suntele unice pe care le auzeam la inceputurile vietii noastre si care ne dadeau siguranta ne linistesc si acum. Nu poate sa-mi sune nicicum linistitor un cantec de leagan in limba suahili caci pur si simplu in viata intrauterina eu am auzit altfel de sunete. E mult de povestit aici, insa trebuie sa intelegem ca pentru multi oameni de pe acest pamant cuvantul "acasa" are un sens propriu si ca el creeaza o identitate. Fara identitate suntem venetici, nomazi. Poate ca cei care au umblat din loc in loc sau, si mai rau, au jefuit de foame pot sa spuna ca nu exista un "acasa". Pe noi romanii insa, pamantul asta ne-a hranit mereu si a ingrasat chiar si pe altii. Asadar nu ne putem identifica deloc cu sentimentul nomadului desi, saraciti de resurse am luat si noi uneori calea pribegiei insa nu in hoarde, nu organizat, nu planificat si nu cu scop de jaf. Si acum vin la a doua chestiune a ta: tinerii care ar trebui sa se intoarca. Faci un fel de apel la constiinta si cred ca e un pariu dificil, aproape imposibil. Eu propun altceva: sa pastram resursele in aceasta tara, sa ne bucuram de fructul muncii noastre, sa intram in schimburi ca oameni liberi si stapani pe ceea ce detinem prin apartenenta la aceste meleaguri si atunci acesti tineri care astazi pleaca, maine se vor intoarce.

Cred ca asta este marea noastra problema nationala si anume: venitul national s-a scurs prea mult in afara si a a ramas prea putin in aceasta tara, facand prospere alte civilizatii si adancind ramanerea noastra in urma. Bruma de venit ramasa in tara si-au luat-o vatafii, cei pusi sa vegheze la o exploatare nemiloasa a resurselor noastre ( inclusiv cea umana ). Nu mai incerca sa reconciliezi ireconciliabilul. E timpul s-o spunem clar si raspicat: am fost si suntem spoliati de civilizatii mult mai agresive devenite mai puternice prin jaf si supunere pentru ca am detinut mereu resurse precum si mana de lucru ieftina pentru a le exploata. Istoria noastra este un lung sir de razboaie, dezastre si umilinte pe care le-am suferit pentru a apara aceste resurse. De la aurul dacic, trecand prin resursele de hrana si aur vanate de otomani si pana la petrolul, sarea, granele exploatate de Germania nazista sau uraniul si aurul exploatate direct si indirect de sovietici, toata istoria noastra e strabatuta de aceiasi constanta. Am fost mereu "granarul" sau resursa de lemn, petrol, aur, sare si mai nou vanturi sau mana de lucru ieftina. Si astazi traim un "razboi al aurului" (precum a fost denumit razboiul dacic in epoca romana) iar Rosia Montana e un exemplu viu. Despre petrol si resurse energetice ce sa mai spunem!? Companiile petroliere romanesti sau terenurile cu vanturi prielnice din Dobrogea stau marturie. Imi vine in cap vorba unui politician contemporan, partas si el de altfel la jaful national: "bogata trebuie ca a fost tara asta daca inca mai este ceva de furat din ea".

Dan

duminică, noiembrie 27, 2011

Renașterea naționalismului românesc (II)

Scriam săptămîna trecută că, în contextul schimbător al spațiului politic european, marcat de criză economică, ar trebui să regîndim viitorul României, punînd interesul național mai presus de construcția comunitară, care se dovedește incertă. Asta presupune, însă, o modificare a întregii filosofii de leadership, dar și o transformare a mentalităților și a comportamentelor sociale. Vorbim așadar despre o adaptare la mediu, pe care organismul numit România este obligat s-o facă, dacă vrea să supraviețuiască. Vorbim despre o reinventare colectivă, pornind de la mutații individuale. Vorbim despre o revoluție politică și societală, comparabilă cu aceea a statului național și a națiunii, din vremea pașoptiștilor. Am numit această mutație o renaștere a naționalismului românesc. Judecînd după reacțiile cititorilor, atît în spațiul virtual cît și în diverse cercuri intelectuale, se dovedește că am atins un subiect sensibil, care preocupă, de fapt, pe foarte mulți. De aceea, continuăm să-l dezvoltăm în cele ce urmează, după modestele noastre puteri.

# CE PUTEM PĂSTRA DIN VECHILE NAȚIONALISME. În primul articol, spuneam că renașterea națională pornește de la reevaluarea critică a tot ce-a fost naționalismul românesc în ultima sută de ani. Dar este foarte riscant să-ți păstrezi ideile și comportamentele vechi, într-o lume nouă. Pare ca și cînd ai face o șarjă de cavalerie împotriva tancurilor. Nu că n-ar fi eroic – dar te duce la moarte sigură. Așadar, ce-am putea să preluăm din acțiunea forțelor naționaliste, fie c-au fost liberalii “roșii” ai lui Brătianu, fie c-au fost țărăniștii lui Maniu și Mihalache, fie c-au fost legionarii lui Codreanu sau tehnocrații din timpul comunismului? Simplu – ideea luptei pentru supraviețuire. Într-o lume a resurselor limitate, națiunile, mari organisme colective, sînt obligate la competiție. Recunoscînd asta, înțelegem că o națiune nu are prieteni ci numai interese. Nici o alianță nu este veșnică, nici o dușmănie – ireconciliabilă. Națiunile se nasc, cresc, își apără arealul, evoluează, acumulează avuție și cunoștiințe, se atacă, se apără, mor. Iar instrumentul acțiunii lor este statul. El este furnizorul unor servicii fundamentale – asigură securitatea teritoriului, redistribuie bogăția, garantează libertățile individuale. Relativ tînăr, statul național român s-a născut din cenușa marilor imperii, a luptat pentru independență, a crescut sub monarhie, a trecut prin două războaie mondiale, a cunoscut fanatismul și totalitarismul, s-a redefinit democratic. Astăzi, conform logicii globalizării, își cedează suveranitatea unor organisme politice transnaționale și este destructurat. Companii multinaționale i-au penetrat piețele, grupuri financiare îl împrumută și-i dau note de bună purtare, conducătorii săi îl caracterizează ca ineficient și corupt, dorind să-l reducă la minimum. Aerul timpului nu-i priește, iar cetățenii săi îl părăsesc, dezgustați. Există un exil extern și unul intern. Încrederea în soluțiile colective scade, în favoarea unui individualism extrem. Dar drumul acesta nu poate duce decît la destrămare. La moartea națiunii, sub diverse forme. Eclipsa statului naște un Nou Ev Mediu, cu insule de stabilitate amenințate de o mare de haos. E nevoie, cred eu, de o reacție în sens contrar, de întărire a statului român, de epurare a clasei politice, de efort național, dacă vrem să supraviețuim. Numesc asta renașterea naționalismului românesc.

# SEDENTARI ȘI NOMAZI. Ne împrumutăm ca să consumăm. Ne vindem pămîntul și resursele subsolului, ca să susținem serviciile sociale. Sedentari, acceptăm să fim conduși de elite nomade. Corupția birocrațiilor și lăcomia acționarilor anonimi duc la polarizare socială extremă, la sărăcie endemică. Cercul vicios al capitalismului speculativ se închide fatal în crize. Climatul se schimbă, mediul se degradează. Ce poate face o țară mică, precum România, în fața forțelor disproporționate care o asaltează? Cum să mai fii naționalist într-o lume fără frontiere? Eu zic că printr-o reașezare sufletească, printr-o filosofie de viață care să ne mîntuie, printr-o cultură bazată pe valorile dintotdeauna ale sedentarilor – vigilență față de străini, ospitalitate față de prieteni, memorie a rădăcinilor neamului, simț al duratei lungi. Pare abstract doar la prima vedere. Vigilență față de străini înseamnă și refuzul de a vinde pămînt și resurse. Ospitalitate înseamnă și servicii turistice de calitate și parteneriate echitabile. Memorie a rădăcinilor înseamnă și apărarea limbii, și îngrijirea patrimoniului cultural. Iar simțul duratei lungi se traduce în cumpătare, întindere atît cît ți-e plapuma, economisire, etică a muncii. Toate acestea, cu ochii la valorile nomazilor – flexibilitate, mobilitate, stăpînire a tehnologiilor, de la care putem împrumuta ce ni se potrivește. În definitiv, elitele care au ridicat România modernă s-au format în Occident. E momentul ca urmașii lor de azi, absolvenți de Harvard și Princeton, să se dovedească la fel de generoși și să se întoarcă aici, măcar pentru o afacere, pentru un ministeriat – cu condiția ca statul să le recunoască meritele și să le asigure un mediu favorabil. Numesc asta renașterea naționalismului românesc.

# AUTOORGANIZARE ȘI REVOLUȚIA CUNOAȘTERII. În trecut, naționaliștii români au jucat cartea voluntariatului și a întrajutorării, mergînd pînă în cele mai mici sate, ridicînd garduri, sleind fîntîni, pietruind drumuri. Astăzi, renașterea națională va implica diverse ONG-uri, societăți de binefacere și fundații, care să coaguleze comunitățile locale. În plus, noile tehnologii pot ajuta la creșterea calității vieții. În Nepal, guvernul a distribuit 100 de mii de kituri cuprinzînd panouri solare și surse de iluminat cu led-uri, pentru populația din munți. Ce ne oprește ca să dezvoltăm și noi un astfel de proiect național? Ar fi primul pas pentru independența energetică a unei mari părți din populație. În Statele Unite, un grup de tehnologi au reproiectat zeci de unelte și mașini agricole, făcîndu-le ieftine și fiabile. Planurile acestor unelte (printre care și tractoare) sînt accesibile, la liber, pe net, alături de devizele necesare construcției, unde pot fi accesate de oricine. Ce ne oprește să pornim și noi un astfel de proiect, care să asigure tehnologizarea micii proprietăți țărănești? În India, în cele mai sărace comunități, au fost aduse computere, la care au acces copiii ce nu ajung la școală. Cu ajutorul unor mentori voluntari, tele-prezenți, acești copii au învățat să scrie, să citească, să vorbească limbi străine, să-și însușească elemente de matematică și fizică. Ce ne oprește să dezvoltăm și noi un astfel de program, în loc să cheltuim resurse aiurea? Renașterea naționalismului românesc nu poate face abstracție de tehnologie.

vineri, noiembrie 25, 2011

La Gaudeamus

Lume cam puțină, azi, la Gaudeamus, însă ofertă editorială bogată - cam 300 de edituri, cu 50 de titluri, în medie, deci 15 000 de titluri, să tot te ia de cap... Nici n-am mers la standurile granzilor, că âștia distribuie și-n Pitești, ci am scotocit pe la micile edituri, unde găsești tot felul de minunății. Am luat ISTAMBUL-ul lui Pamuk, că tot m-am îndrăgostit în primăvară minunatul oraș de pe Bosfor, BILETUL DE IEȘIRE DIN CRIZĂ, publicistica lui Adrian Vasilescu, plus niște SF-uri de la Paralela 45 și Millennium Books (MELCUL PE POVÎRNIȘ al fraților Strugațki și PREMIILE HUGO 1999). Ah, și un nou set de cărți de Tarot! Aș fi luat mult mai multe, inclusiv VIITORUL INCERTITUDINII, studii de geopolitică semnate de Adrian Cioroianu, SĂ ÎNȚELEGEM  MASS MEDIA, clasicul tratat al lui McLuhan și cîte și mai cîte...


Dup-aia lansarăm GHIDUL ROMÂNIEI MISTERIOASE, frumoasa lucrare scoasă de editura TIPARG, alături de inimosul lor director editorial, Adrian Sămărescu. Lumea veni, se uită, ascultă. Apoi se scobi în buzunare și cumpără! Păi cred și eu - la 25 de lei, un album în toată regula! Pentru voi, care n-ați ajuns, o consolare - GAUDEAMUS e deschis pînă duminică!



Dup-aia, aflarăm că evenimentul a fost transmis de Radio România Cultural. Bun așa!

miercuri, noiembrie 23, 2011

"Ghidul României misterioase" la Gaudeamus!


Iubitorii de călătorii minunate, vînătorii de insolit şi iniţiaţii neastîmpăraţi sînt aşteptaţi vineri, 25 noiembrie, la Tîrgul de Carte "Gaudeamus", standul editurii Tiparg (spaţiul de evenimente - nivelul 7.70), pentru lansarea "Ghidului României misterioase". Lucrarea, editată în condiţii grafice excelente şi bogat ilustrată, vă va purta în lumea uimitoare a civilizaţiilor străvechi, a legendelor şi a societăţilor secrete, aşa că pregătiţi-vă pentru aventură! Vă aştept de la ora 14.30 ca să vorbim despre mistere, despre patrimoniul nostru cultural şi despre idei de vacanţă!

sâmbătă, noiembrie 19, 2011

Renașterea naționalismului românesc

În ultimii douăzeci de ani, mi s-a părut greșit să fim naționaliști. Întîi, pentru că veneam dintr-un regim care își construise legitimitatea printr-o pretinsă legătură cu valorile neamului, dar sfîrșise într-o dictatură crudă, anti-națională. Apoi, pentru că vocile politice declarat naționaliste aparțineau, după Revoluție, tocmai celor mai compromiși lachei ai vechiului stat ceaușist. În fine, dar extrem de important, pentru că România, o țară înapoiată economic și social, avea o șansă de modernizare în proiectul construcției europene, dacă adopta regulile jocului, așa cum se configurau la Bruxelles și Strasbourg.

Astăzi, rezultatele demersului românesc de integrare europeană sînt departe de a ne mulțumi. Fără îndoială, am progresat față de momentul căderii ceaușismului, atît economic, cît și social. Produsul Intern Brut al României, în 1990, era de 41 miliarde de dolari, iar în 2009 crescuse de patru ori. Consumul populației de bunuri materiale și servicii a crescut, per ansamblu, dar indică o puternică polarizare socială. Mai bine sau mai rău, democrația noastră respectă drepturile omului și cultivă libertățile sale. Sistemul politic multipartit a devenit ceva firesc, alegerile se desfășoară normal. Integrarea europeană a favorizat circulația capitalurilor și a forței de muncă, cu efecte benefice și efecte perverse. Am putea crede că e prea devreme să tragem linie și să adunăm – în alte state, precum Spania sau Portugalia, efectele benefice ale integrării europene s-au văzut după decenii. Este adevărat, numai că timpul pare a nu mai avea răbdare cu noi. De cîțiva ani, criza economică din Occident pune în chestiune nu numai economiile de piață ci și întreaga construcție europeană. Mai mult, transformă democrațiile. În aceste condiții, să nu ne iluzionăm că istoria s-a sfîrșit odată cu intrarea noastră în spațiul comunitar. Semnele timpului sînt îngrijorătoare, iar pendulul istoriei a încetinit, gata-gata să-și reia cursa înapoi.

N-are sens să rescriem istoria crizei în care ne zbatem. E suficient să observăm că, de la îmbolnăvirea de lăcomie a marilor bănci, prea mari ca să dea faliment, pînă la criza datoriilor suverane ale statelor, a fost numai un pas. Și, ca de obicei, dereglementarea piețelor n-a dus la mai multă bunăstare ci la mai mult haos. Tot ca de obicei, contribuabilul a plătit nota – uneori acut, pierzîndu-și casa și economiile de-o viață, ca în Statele Unite, alteori cronic, sărăcind pur și simplu, ca în Europa. În Nord, politicienii au recomandat solidaritatea. Dar opinia publică s-a săturat să plătească pentru „ineficiența și corupția” Sudului, iar terenul e pregătit pentru ascensiunea partidelor izolaționiste.  În Sud, lumea a ieșit în stradă, s-a bătut cu poliția, a făcut grevă. Apoi a plecat la o cafea, că turiștii oricum nu mai vin –n-au bani. În Est, decidenții politici au procedat precum chirurgii, ascuțindu-și bisturiul, gata să taie în corpul social. Dar ce să taie? Profiturile băncilor? Aiasta nu se poate, majestate! Cheltuielile camarilei ? Nici atît. Așa că au căzut sub cuțit chestiile alea ușor de extirpat, apendicele Educației, colecistul Culturii, bucata de intestin a Sănătății. Apoi, bolnavul a fost pus la regim, cu taxe și impozite mărite, ca să nu mai aibă grăsime în sînge. I s-a recomandat mișcare, de la un loc de muncă la altul, prin adoptarea de legi în favoarea companiilor. Iar în cazurile extreme, i s-a prescris chiar o cură peste hotare, unde să-i îngrijească pe alți muribunzi, ceva mai bogați. Halal tratament!

Una peste alta, un lucru e sigur în Europa – nimic nu mai poate fi ca înainte. Nici solidaritatea de pînă acum, nici bunăstarea adusă de petrolul ieftin, nici siguranța sistemelor de asigurări sociale. Ca o ironie a istoriei, poporul român a ajuns la masa bogaților tocmai cînd petrecerea s-a spart, iar toată lumea pleacă acasă, strîngînd la piept ce bucate a putut să adune. Stăm și ne uităm ca vițelul la poarta nouă. Unde e bunăstarea promisă? Că noi ne-am respectat partea de înțelegere – am liberalizat, am împrumutat, am concesionat, am dereglementat. Am vîndut, am lichidat, am privatizat. Și? Cu ce ne-am ales? Altă austeritate, alte umilințe, alt exil? În aceste condiții, eu nu văd decît o soluție. Dacă Uniunea Europeană se transformă într-o structură cu hardcore franco-german și periferie sudistă, unde scapă cine poate, atunci trebuie să renască naționalismul românesc, acel “prin noi înșine”, deviza revoluționarilor pașoptiști. Dacă nu mai vine ajutor de nicăieri, cel mai rațional e să căutăm resurse în interiorul acestui popor. Nu e o reacție viscerală – dimpotrivă, mi se pare cea mai rațională soluție la problema de față.

Dar ce-ar presupune această soluție? În primul rînd, o reevaluare critică a tot ce a fost naționalismul românesc în ultima sută de ani. Asta este treaba intelectualilor. În loc să se piardă în coterii sterile, în lupta pentru sinecuri, ei ar trebui să joace rolul instanței critice, să aleagă grîul de neghină, să prezinte ce-a fost bun și ce a fost exces din acțiunea forțelor naționaliste, fie c-au fost liberalii “roșii” ai lui Brătianu, fie c-au fost țărăniștii lui Maniu și Mihalache, fie c-au fost legionarii lui Codreanu sau tehnocrații din timpul comunismului. S-ar constitui astfel un soi de doctrină națională, punînd accent pe valori, idei, modele. Cernînd cu această sită, s-ar putea constitui un nou corp politic, care să dezvolte instrumentul acțiunii sociale – or, acesta este statul. Pînă acum, filosofia a fost aceea de a diminua rolul statului, de a-l demantela, de a-l scoate din postura de prestator de servicii, în favoarea instituțiilor politice trans-naționale, a piețelor și companiilor. Se dovedește că a fost o filosofie greșită – nici China, nici Brazilia, nici India (noile vedete ale scenei economice) nu au guverne slabe. Îndrăznesc să spun că nici Statele Unite nu au o administrație slabă, oricît ar fi de criticată guvernarea lui Barack Obama. Nu e suficient să ai resurse, dacă asupra lor nu veghează ochiul stăpînului – Rusia lui Elțin o dovedește. Dar poți să n-ai cărbune și petrol, dacă dezvolți inteligența, educația, creativitatea nației – cazul Japoniei postbelice. Întărind statul, în colaborare cu sectorul privat, s-ar putea trece la pasul trei, acela de a identifica rolul României în contextul economic mondial, valorificînd resursele, favorizînd ramurile industriale în care avem avantaje comparative, renunțînd la încorsetările unor tratate și norme europene caduce. Agricultura ar putea fi alt atu pe care să-l punem în joc, asigurînd necesarul intern și exportînd surplusul – cu siguranță va fi nevoie de hrană și în viitor. Totul, acompaniat de o amplă campanie de pedepsire a corupților, de naționalizare a averilor necinstite, de transparență decizională și de păstrare în țară și promovare cinstită a valorilor – astfel, ne-am recîștiga demnitatea națională, onoarea și bunăstarea. O utopie? Poate. Dar alternativa este haosul generalizat. Și lupta tuturor împotriva tuturor.

duminică, noiembrie 13, 2011

Gînduri din Rezerva 13

Aceste rînduri se dedică medicului colonel Laurențiu Radu, șeful secției de Chirurgie Generală din cadrul Spitalului Militar de Urgență din Pitești, comandantului col. (med.) Guiță-Alexandru Gigel, precum și minunatului colectiv de la Secția ATI, asistentelor și tuturor celor care au avut grijă, săptămîna trecută, de pacientul din rezerva 13. Adică de mine. Mii de mulțumiri!
# Sistemul sanitar românesc nu există. Există numai spitale, care fac eforturi de supraviețuire, utilizare rațională a resurselor, stabilizare a personalului. Sînt ca niște abații de Ev Mediu, insule de organizare, într-o lume din care a dispărut autoritatea Imperiului. Guvernanții vin și pleacă, precum barbarii la Roma, de la ei nu ai ce să aștepți. Spitalele rezistă, grupîndu-se în jurul unor personalități de excepție – medici, manageri, profesori. Prin administrarea lor, structurile trăiesc. Prin știința lor, procedurile sînt urmate. Prin spiritul lor, se modifică spiritul trupei, pînă la ultimul brancardier. Ca într-un Ordin inițiatic, maeștrii lui Hipocrate își desfășoară Lucrarea, indiferent de vitregia lumii profane. Cinste lor!

 # Aștept cu interes momentul anesteziei generale, ca să experimentez stingerea conștiinței. Oare va fi brusc, ca atunci cînd cazi în somn? Sau e un proces treptat, la care trebuie să contribui și tu, cam ca Socrate plimbîndu-se prin celulă, ca să-și facă efectul cucuta? Și pe urmă? Există un pe urmă”? Voi visa ceva? He, he,he… De fapt, mi-aș dori să știu ce e după moarte, nu? Iar momentul vine repede. Sînt flancat de două asistente, care mă iau de aripi și mă poartă către sala de operație. În cîteva momente sînt răstignit pe un dispozitiv metalic, curele de piele îmi prind încheieturile, anestezistul îmi spune că totul va fi bine, apoi simt o sondă urinară înfigîndu-se în vintre. Sînt indignat și îi reproșez doctorului, dar decorul se schimbă într-o clipă. Am ajuns cumva la Reanimare, mi-e cald, mi-e bine. În clipa asta, lungă de o oră și jumătate, s-a ascuns operația, mutarea, trezirea. Pentru mine a fost un continuum al conștiinței. Nici un vis, nici o amintire. Problema vieții de după moarte n-a fost rezolvată nici acum!

# Fără îndoială că medicii fac parte dintr-un Ordin inițiatic. Inițierea lor a constat într-o sumă de experiențe comune, intelectuale și senzoriale. Cele intelectuale fac obiectul unui învățămînt specific, cele senzoriale se leagă de mirosul morții și de înfrîngerea dezgustului la contactul cu trupurile bolnave. Despre experiențele senzoriale nu prea se vorbește, dar e indiscutabil că fiecare medic are un mod specific de a le interioriza și de a le domina. Cred că e un efort considerabil, care îți marchează definitiv modul de-a fi. Tendința profanului ar fi să se tragă în lături, să plîngă, să fugă. Medicul nu-și poate permite acest lux. El știe că are datoria să îngrijească, să se lupte cu oroarea, să-și stăpînească temerile și disperarea. De aceea, medicul bun e stoic, poate chiar cinic. Dar cinismul său are ceva tonic. Nu, nu-și privește pacientul ca pe un obiect, nici nu-l abuzează, în numele științei. Dar nici nu-i plînge pe umăr. Stăpîn pe tehnicile, instrumentele și leacurile sale, el acționează întîi ca un detectiv, identificînd sursa Răului, apoi ca un militar, organizînd cîmpul de luptă, în fine, ca un preot, rugîndu-se ca Dumnezeu să-i dea siguranță bisturiului. Posibilități și limite. Știință și miracol. Așteptarea activă a vindecării. “Te doare, tată? Mă doare, domn doctor. Ce să faci, tată? Toată viața e o durere!”.

# În romanul “Îngerul a strigat”, Fănuș Neagu are un personaj care, pe patul de spital, își invită prietenii să-i miroase ... un tub care iese din stomac. Toți se miră – miroase a Rai, a iarbă proaspăt cosită și a rouă. Ajuns în Rezerva 13, am și eu un dren, care umple cu sînge o punguță, dar n-aș risca să o arăt nimănui, darămite s-o mai și miroase! “Este ochiul meu în burta ta”, zice doctorul, și n-am motive să mă îndoiesc. Cu ochiul după mine, mă plimb pe coridoarele Chirurgiei, ca umbra tatălui lui Hamlet pe zidurile Elsinorului. Și nu sînt singurul strigoi – o populație întreagă de convalescenți își tîrăște picioarele de ici-colo, agățîndu-se cu disperare de viață. Sau de amintirea ei. Bolgiile infernului sînt în saloane. Acolo e chinul, fețe trase, pămîntii, oameni de la țară, care-și strigă agonia în miez de noapte. Dar, peste toată suferința, se manifestă efortul vindecător, rutina medicală. De dimineața pînă seara. Și peste noapte. Vizitele medicilor,  programul de medicație, ritualul luării temperaturii, injecțiile, calmantele, hrana. Aici n-am văzut pe nimeni să vină cu medicamentele de acasă, aici nu ți se spune cît costă o branulă. Indiferent de starea socială a pacientului, îngrijirea medicală e la fel de atentă. Rigoare, calm, politețe. Ușile secției se deschid cu cartelă, adio vizitatori gălăgioși, adio papornițe cu mîncare ce se strică lent, împuțind aerul. Ordo ab Chao.

# Nu știu cum operează un chirurg, însă mă gîndesc cît de delicat e să umbli cu organele interne ale unui om, care nu-s făcute să fie atinse, darămite să mai fie tăiate, împunse, cusute sau mai știu eu ce. Și totuși, gingășia nu trebuie să te paralizeze, altfel operația ar dura foarte mult, cu riscurile de rigoare. Ce balet al degetelor face un chirurg, ce tactilitate trebuie să dezvolte, ce coordonare ochi-mînă! Ironic, după toate acestea, pacienții îi aduc cîte o sticlă de băutură fină, tocmai lui, omului căruia nu trebuie să-i tremure mîna...

# Mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cusăturile. Mi se pare că, dacă nu le bag în seamă, or să se vindece și or să dispară. Nu e așa. Îmi iau inima în dinți și mă privesc. Aștept să văd ceva, ca un cîmp de luptă, sfîșiat de obuze. Oricum, n-am fost niciodată îndrăgostit de felul cum arăt. Numai că... Cea mai mare cicatrice e în capul pieptului, pe unde mi s-au scos bolovanii din fiere. Celelalte sînt insignifiante, probabil nici nu se vor observa. Și eu care mă pregătisem să scriu, emfatic: “Voi purta o cruce, tot timpul!. He, he... De fapt s-a adeverit vorba doctorului Radu: “Ce crezi, băh, ziaristule, că io am chef să cos la tine ca la palton?”.

vineri, noiembrie 04, 2011

Cel mai bun învățător

Huxley

# Marți, 1 noiembrie.  Un sondaj de opinie realizat de Asociația Europeană a Editorilor arată un lucru curios – cărțile care au în titlu cuvîntul “moarte” se vînd cel mai prost, indiferent că sînt scrise de autori la debut sau de clasici, ba chiar indiferent de gen (totuși, “Moarte la Veneția” nu e “Moarte pe Nil”…).  Dincolo de explicațiile conjuncturale (e criză, vrem să ne distrăm!), mă gîndesc că există aici ceva din spiritul epocii de astăzi, desacralizată și hedonistă, ceva care trece sub tăcere fragilitatea ființei umane, boala și moartea. În România lui Ceaușescu, astfel de teme fuseseră alungate din discursul public din rațiuni ideologice – constructorii socialismului nu îmbătrîneau (se spunea că “eroii nu au vîrstă”), nu se îmbolnăveau (ca-n bancul cu “Alioșa nu răcește, Alioșa se călește) și, dacă mureau, o făceau ca jertfă, pentru o lume mai bună. În fine, o combinație macabră de Sparta cu Împărăția Cerurilor. Astăzi, avem aceleași probleme cu acceptarea condiției umane, doar motivul s-a schimbat – moartea nu vinde, n-ai ce să faci cu ea în advertising. Moartea nu vinde mașini, nu crește valoarea imobiliarelor, nici nu aduce voturi. Așa că n-o s-o vezi în outdoor. Poate, cel mult, la știri. Dar, acolo, totdeauna e moartea altcuiva. Nouă nu ni se poate întîmpla așa ceva, noi avem un job într-o multinațională, noi avem rate la bancă și smartphone. Și, oricum, nu ne gîndim prea mult la asta, pentru că vine publicitatea, cu avalanșa ei de fețe tinere și pofticioase, care mușcă din bunătățile lumii ca dintr-un măr pîrguit. Boală, moarte? Ce sînt astea? Da, s-ar putea să ni se păteze smalțul dinților dar moarte, sigur, nu! Astfel orbiți, împingem mai departe la jugul lumii, aducînd profit acolo unde trebuie. Astfel momiți cu tinichele, ne risipim viața. Astfel ocupați, nu mai avem timp pentru cei dragi. În schimb, dacă reflectăm un pic la moarte, o să descoperim în ea cel mai bun învățător, acela care ne atrage atenția asupra importanței clipei, ne vindecă de orgoliu și ne domolește voința de putere.

 # Miercuri, 2 noiembrie. Pe urmele lui Aldoux Huxley, cred că omului îi lipsește o disciplină științifică esențială. Să-i spunem thanatologie, să-i spunem Arta Morții. Pentru că, oricît ar vrea s-o nege societatea de consum, moartea este importantă – ne umple viețile cu spaimă sau ne învață să prețuim fiecare clipă. Dar mai e ceva – suferința. Suferința cauzată de bolile incurabile. Huxley, el însuși suferind de un cancer la laringe, știa ce vorbește. Spre sfîrșitul vieții, a căutat filosofia unor spirite iluminate, precum filosoful indian Krishnamurti și doctorul Humphry Osmond, și a fondat mișcarea Potențialul Uman. A experimentat pe proprie persoană diverse droguri psihedelice, îndeosebi mescalina, în căutarea unei farmacopei thanatice, care să ușureze momentul inevitabil și să pregătească sufletul pentru lumea de dincolo. Rezultatele sale, foarte controversate în epocă, au fost strînse în eseul “The Doors of Perception” – de aici și numele celebrei formații rock “The Doors”.Dacă am da mai multă atenție acestor idei, poate că moartea n-ar mai fi o sperietoare ci experiența spirituală supremă, spre care ne-am îndrepta cu sufletul împăcat, după o viață de zbucium.

# Joi, 3 noiembrie. În ultimele secole, culturile occidentale au creat prosperitate pentru ele însele și s-au descurcat bine la acest capitol. Într-o excelentă conferință pe www.ted.com, istoricul Niall Ferguson se întreabă de ce Occidentul a avut succes și celelalte regiuni nu? El prezintă șase idei majore create de cultura occidentală - pe care le numește șase idei geniale - ce promovează bunăstarea, stabilitatea și inovația. Și în acest secol, spune el, toți pot folosi aceste idei geniale. Iată-le: 1. Competiția. 2. Revoluția științifică. 3. Dreptul de proprietate. 4. Medicina modernă. 5. Societatea de consum. Cu primele patru sînt de acord. Europa s-a definit ca un spațiu al competiției între țări, monarhi și corporații, dezvoltînd aplicații științifice capabile să exploateze natura, nu numai să o înțeleagă. Libertățile cetățenești, îndeosebi dreptul de proprietate, au permis tezaurizarea roadelor competiției, iar medicina modernă a prelungit timpul în care omul se bucură de ele. Totuși, ne-limitarea consumului, cu tonele sale de haine, hrană aruncată la gunoi și sleirea resurselor, cred că e o filosofie greșită. Dezvoltarea umanității nu ține de ne-limitarea consumului ci de abandonarea ideii de profit cu orice preț. În definitiv, nevoile firii noastre sînt atît de simple – un adăpost deasupra capului, o hrană care să ne facă bine, un veșmînt cald, vorba lui Seneca. Și multă frumusețe și dragoste. Industriile viitorului ar putea să fie legate tocmai de frumusețe și dragoste – educația, serviciile, asistența medicală, spiritualitatea.