sâmbătă, martie 26, 2011

Un fermecător



Mircea Vintilă, un Bob Dylan de pe strada Popa Nan, şi-a păstrat şi vocea şi cheful de distracţie - m-am convins în această seară, la Piteşti... Bravo, fermecătorule!

vineri, martie 25, 2011

Despre împietrirea lumii

În perioada interbelică, gînditorul Rene Guenon publica, la Paris, cîteva cărţi care te pun şi astăzi pe gînduri. Inspirat de doctrinele orientale, el arăta că omul Vestului trăieşte într-un vis triplu – acela al progresului nelimitat, al superiorităţii lui „azi” faţă de „ieri” şi al imperialismului cultural. Ceea ce se întîmplă de atunci încoace, pare să-i dea pe deplin dreptate.

Guenon n-a fost nici universitar, nici şef al vreunei mişcări ezoterice. N-a ţinut conferinţe despre Marele Secret, nici n-a condus doctorate. Respins de mediul academic conservator, dezamăgit de societăţile secrete ale epocii, lovit de nenorocire în viaţa de familie, omul s-a refugiat la Cairo şi a trecut la Islam. Cărţile lui sînt zguduitoare – trebuie început cu „Criza lumii moderne” şi cu „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor”, pentru a trece apoi la cele mai compacte, gen „Simbolismul crucii”. Departe de ariditatea tratatelor de istorie a religiilor, eseurile lui Guenon par inspirate de o instanţă supra-umană, atît sînt de coerente şi de penetrante. Ca şi pe alte texte ale revelaţiei, le accepţi sau le laşi – cale de mijloc nu există.

Dar ce spune, în esenţă, Guenon? Că noi, occidentalii, moştenim de la greci şi de la iudei o viziune a timpului liniar, care porneşte de la evenimentul capital al naşterii lui Iisus şi se va încheia cu Parusia. Sau de la Ierusalimul pămîntesc la cel Ceresc. Între cele două capete ale Timpului, omenirea se dezvoltă şi îşi dă măsura potenţialităţilor. Mai apoi, prin Raţiune şi Iluminism, ideea Judecăţii de Apoi dispare, înlocuită de viziunea eternului progres. Modernitatea, cu revoluţia ei tehnologică, renunţă de-a dreptul la morală, testînd etica revoluţiei, a contractului şi a pieţei. În fine, post-modernitatea în care ne scăldăm acum vede fiinţa umană ca pe o etapă tranzitorie, susceptibilă de oricîte upgradări, pentru că esenţa omenescului nu poate fi definită decît prin negaţie.

Toate bune şi frumoase. Numai că, spune Guenon, trăim ca într-un vis. Anticii considerau că timpul trece altfel – într-o spirală, prin naşteri şi morţi succesive, la scară cosmică. Din momentul iniţial, cînd lucrurile emanate din Principiu stau la locul lor, totul merge din prost în mai prost. Entropie, spun modernii. Doctrina ciclurilor – răspund orientalii. De la Epoca de Aur către Epoca de Fier. De la calitate la cantitate. De la esenţă la aparenţă. Pînă cînd toate posibilităţile de manifestare ale Fiinţei vor fi epuizate, iar lumea se va sfărîma în elementele componente, gata pentru o nouă asamblare. În aceste condiţii, nu există progres, nici superioritatea lui „azi” faţă de „ieri”. Iar despre imperialism cultural ce să mai vorbim !

În acest punct, cei mai mulţi occidentali se despart de Guenon. Mentalitatea în care ne-am format ne face să respingem o astfel de teorie. Cum, în lumina ştiinţei, să acceptăm că omul primitiv, ascunzîndu-se prin peşteri, trăia într-o Epocă de Aur? Cum să credem că progresul tehnologic, care ne-a prelungit viaţa, ne-a făcut-o mai comodă şi mai interesantă, este o simplă eroare? Cum să repudiem formidabila cantitate de cunoştiinţe de care dispunem astăzi, aceea care a dus, în final, un om pe Lună? Sălbaticii să rămînă cu lumea lor, dar să se dea deoparte în faţa noastră. Iar Guenon să-şi vadă de treabă...

E uşor să zici aşa. Dar dacă...? Dacă omul antichităţii era mai fericit decît cel de astăzi, în ciuda duratei mai mici de viaţă? Dacă fericirea îi venea dintr-un rost al vieţii, pe care noi l-am pierdut? Dacă ni s-a schimbat chiar modul în care simţim lumea, dacă ni s-au înfundat canalele şi organele subtile responsabile de ceea ce azi numim fenomene parapsihologice – telepatie, clarviziune, precogniţie? Culorile lumii or fi rămas la fel de strălucitoare ca în urmă cu două mii de ani? Iar modul ăsta mediat, tehnologic, prin care luăm lumea în stăpînire, o fi singurul posibil? Dar societatea ? Albinele au dezvoltat alte tipuri de organizare. Delfinii şi caracatiţele (animale indiscutabil inteligente) nu folosesc unelte. Cu toate acestea, trăiesc în echilibru cu mediul, nu cunosc problemele numite suprapopulare, exploatare a muncii, poluare, război. În schimb, noi ne extindem, consumăm, schimbăm. Împietrim lumea, prin aşezările noastre, prin şoselele şi fabricile noastre. Ridicăm stăvilare între oameni, întrerupînd fluxurile conştiinţei şi ale sufletului prin norme şi instituţii. Exacerbăm mijloacele, în detrimentul scopurilor. Şi murim din ce în ce mai disperaţi, pentru că nu ne-am lămurit la ce a servit trecerea noastră prin lume.

Un sondaj de opinie, desfăşurat recent în cîteva ţări europene, a arătat că religia e pe cale de dispariţie. La rîndul ei, ştiinţa refuză să ofere consolare. Este momentul în care am avea nevoie de o nouă Alianţă, de o nouă întoarcere la principii, de o privire critică asupra dezvoltării speciei şi de ingineria viitorului.

sâmbătă, martie 19, 2011

Moscova nu crede în lacrimi


Staţi la adăpost, că e vreme urîtă, şi vă paşte ipohondria? Încercaţi Vinul Casei, de la Cramele Isărescu, plus un pic de cîntare cu Dinescu şi trece...

vineri, martie 18, 2011

Mărunţele (III)

# Dacă firea unui om se arată la necaz, atunci dezastrele sînt revelatoare ale sufletului unui popor. Loviţi de cutremur şi tsunami, cu centralele atomice în flăcări, cu magazinele goale, cu transporturile paralizate şi curentul oprit, japonezii au inventat un nou salut – „Sus capul!”. Voluntari care şi-au pierdut familiile şi agoniseala de-o viaţă stau la coadă pentru a-şi oferi serviciile în zona afectată de radiaţii. Ei acceptă să fie loviţi de cancer sau leucemie pentru că vor să dea, prin sacrificiu, un sens morţii. O jumătate de milion de niponi nu mai au nimic – dorm prin săli de sport şi mănîncă ce apucă. Totuşi, nu s-au înregistrat cazuri de furturi sau vandalisme. Şi, în timp ce străinii fug îngroziţi din arhipelag, Împăratul Akihito a apărut în mass media, ca să se adreseze poporului, într-un gest care nu s-a mai făcut de la Hiroshima încoace. Respect, popor de samurai!

# Dacii, misterioşii daci. Muzeele Romei sînt pline de statui neştiute de daci. Învinşii au figuri de învingători şi decorează cele mai importante monumente romane. Admiraţi de zeci de mii de vizitatori, dar uitati total de urmaşii lor din Carpaţi, dacii din Vatican şi de pe Arcul lui Constantin îi lasă repetenţi pe istorici. Între două statui de matroane romane, Rutilia, fiica lui Lucius, şi Rutilia, fiica lui Publius, se află un bust colosal, săpat în marmură frigiană: cel mai mare bust din întreaga galerie Chiaramonti a Vaticanului, care numară peste 800 de sculpturi greco-romane, reprezintă un dac. Cu palma dreaptă aşezată peste încheietura mîinii stîngi, cu mantia despicată la coate, fruntea uşor încruntată şi gura întredeschisă, priveşte înainte, drept şi liniştit: după aproape două mii de ani, el încă priveşte spre Dacia. Ai zice că este un ţăran din Vîlcea, invitat să i se facă o fotografie. A cerut un pic de timp, şi-a netezit veşmintele şi acum priveşte spre obiectiv.

# Au apărut notele informative ale Securităţii, rezultate în urma supravegherii electronice a filosofului Constantin Noica! Casa lui Aurel Cioran, din Răşinari, fusese împînzită cu microfoane, astfel încît scribii poliţiei politice putuseră să-l audă pe Noica zicînd: „O să fie un nou 1907. O să vadă Ceauşescu ăsta. Nu l-au trîntit muncitorii, îl trîntesc ţăranii. De toate îşi poate permite un guvern. Să vii cu impozit pe bogătaş, bun! Dar să vii cu impozit pe ţăran, pe cel mai umil cetăţean al ţării, e forma supremă de asuprire”. Sau: „Formalismul face ca socialismul să pustiască oamenii. Socialismul a fost un dezastru, pentru că a interzis orice formă de exces. Tot ce s-a creat în lume s-a creat cu exces. Excesul de putere a dat piramidele, excesul de voinţă regală a dat castelele, excesul de credinţă a dat catedralele, excesul negustorilor din Olanda a făcut posibilă pictura olandeză”. Pentru cititorul de azi, asta nu mai înseamnă aproape nimic. Pentru cititorul de atunci, erau idei care te aruncau direct în puşcărie. Asta dovedeşte, totuşi, cît de mult s-a schimbat România din 1982 pînă astăzi.

# Citesc întotdeauna comentariile jurnaliştilor din presa locală şi, de cele mai multe ori, găsesc în subtext o prejudecată – eu, ziaristul cutare, sînt mai deştept decît tine, politicianul cutăriţă! Chestia asta se manifestă îndeosebi cînd jurnalistul e tînăr şi citit iar politicianul – dimpotrivă. Atunci să te ţii! Sub peniţa ironică sau duşmănoasă, respectivul va fi străpuns pe toate părţile, va fi cufundat în cerneală şi apoi va fi tăvălit în foi de ziar. Ţintuit la stîlpul infamiei, omul fie va da în dambla, urînd întreaga breaslă a condeierilor, fie va prefera să tacă şi să rabde, în speranţa că tirajul publicaţiei e mic şi lumea nu bagă de seamă. De fapt, ambele atitudini sînt greşite. Mai corect ar fi să discute cu jurnalistul, aplicat, pe idei, şi să-i arate că are domenii de competenţă, că ştie management, că l-a citit pe Platon, că e pasionat de istorie. Sau, dacă n-are background cultural, măcar îi poate gîdila vanitatea ipochimenului cu condei, chemîndu-l la o cafea şi ascultîndu-i ideile. Astfel s-ar unge osia roţii lumii, cea care mereu se învîrte, schimbătoare...

#  În sfîrşit, găsesc cartea lui Hermann Rauschning, partenerul de masă al lui Hitler, pe care o căutasem în zadar atunci cînd îmi scriam disertaţia despre filmul de propagandă în timpul celui de-al Treilea Reich. Rauschning, junker şi proprietar de pămînt în Danzing, a consemnat în acest volum stranile şi înspăimîntătoarele disertaţii ale Fuhrerului, ţinute în cercul intimilor săi. Din aceste documente, redate cu fidelitate, reiese cît de diabolic gîndea Hitler, cum combina tehnicile de propagandă cu ritualurile oculte, ce viitor de iad rezervase umanităţii, considerată slabă şi decăzută. „Oamenii ăştia nici nu vor să mai audă de război şi de măreţie. Eu însă vreau războiul şi toate mijloacele vor fi bune pentru mine. Evitaţi mai ales să-l provocaţi pe inamic – nu asta-i deviza mea. Ce vreau eu e să-l nimicesc prin orice mijloace. Războiul va fi aşa cum vreau eu să fie. Războiul sînt eu!”, spunea Hitler în 1932.

marți, martie 15, 2011

Ernst Junger – Heliopolis

Fragmente, note de lectură
- Teoria secţiunilor, a lui Nigromontanus: universul, aşa cum se înfăţişează ochilor noştri, nu reprezintă decît una din miile secţiuni posibile. Lumea este ca o carte, din foile ei nenumărate nu o vedem decît pe aceea la care e deschisă. Cu cît secţiunea este mai fină, cu atît mai mult învăţăm din ea… Glazura subtilă a cristalelor vechi, baloanelor de săpun şi irizările curcubeului… Nicăieri lumea n-ar avea culori mai bogate ca în cele mai subţiri pelicule – semn că bogăţia ei îşi are sediul în neîntindere.

- Raportul poetic al Superintendentului Minelor – jurnal de călătorie printre cristale.

- Savanţii din slujba tiranilor îi detestă pe greci şi-i iubesc pe egipteni şi pe romani. Ei cred că din Elada ne vine „importanţa exagerată care se acordă liberei cercetări, adică bunului plac intelectual, care nu poate duce decît la anarhie”. Pentru ei, libertatea spiritului este un lux şi o risipire de resurse – cercetarea trebuie să producă rezultate utilizabile, care validează o teorie pre-existentă (vezi săpăturile Ahnenerbe sau favorizarea tehnologiei curentului alternativ).

- Ştiinţa birocratică devine o funcţie a poliţiei superioare. Profesorii sunt dresaţi să aducă vînatul.

- Vînătorii din Ordinul Orionului – poartă veste brodate cu cele şapte stele ale constelaţiei omonime. Celebrează Cultul Vînătorii, se reunesc în edificii purtînd embleme de tipul „Behemot et Eeviathan existent” sau „Orionul e un vînător”, nu un măcelar. Pacifismul Orionului era de natură cosmopolită, nu umanitară.

- Oficiul Punctului – imensul Institut de Statistică, bibliotecă, arhivă, computer vivant. „Putea repera, deci ameninţa, oricare punct de pe globul terestru. Fără oprire, materialele se îngrămădeau, pentru a deveni obiectul unei concentrări logice. Şi pe măsură ce arhivele acestea creşteau, se mărea şi puterea. Planul era fondat, ca toate întreprinderile mauretanilor, pe idei foarte simple, adăugate unei mai bune cunoaşteri a regulilor jocului. În fond, era aici un triumf al geometriei analitice. Cunoşteau condiţiile spaţiale ale puterii, sediul ei în necalificat. Ştiau că un indice cranian poate deveni de temut şi asupra acestui punct îşi ţineau documentaţia gata pregătită”.

- Contemplarea. „A fi spectator e una din marile, vechile dorinţe ale omului – dincolo de afacerile terestre. Să te bucuri de imaginea lor”. De aici, plăcerea călătoriilor, a istoriei, a spectacolelor, a lecturii.

- Montaigne şi descoperirea lumii interioare.

- Elogiul viţei de vie şi al vinului. Cum orînduieşte viţa de vie o civilizaţie. DE GÎNDIT asupra zonelor viticole din România. Poate de aceea îmi place Franţa rurală şi Toscana, marile ţinuturi ale viţei de vie… „ Se făcu elogiul vinului şi cel al hangiilor de la Vinho del Mar. Pivniţa „Tonului” era renumită. Lucius i-o prefera pe cea de la „Calamaretto”, dar numai cu condţia să i se bea vinurile pe loc, căci soiul era sensibil şi nu suporta transportul pe mare… Ornter, în ce-l priveşte, prefera micii podgoreni anonimi, care te servesc în bucătăria lor. Mama stătea lîngă foc, se glumea în familie. Munca în vii era rugăciunea lor. Se gusta în tovărăşia lor brînză de oaie cu vin alb, miez de anghinare cu vin roşu. Şi se vorbea fără grabă de vechi lucruri simple şi de repetarea lor – timpul, creşterea viţei de vie, cursul grav şi vesel al existenţei omului. Învăţai mai mult şi mai bine decît din cărţi. Căci nu există nici o artă care să nu se nască din calendar”. Vinul, ca poartă a lumii spirituale. DROGURILE, porţi iniţiatice.

- Fericirea. „ Fericirea e armonia în care trăim cu lucrurile care ne înconjoară. Cu cît sunt mai puţin numeroase, cu cît sunt mai simple, cu atît acordul lor este mai pur şi mai uşor. Iată pentru ce fiinţelor simple le e mai puţin greu să fie fericite. Un colţ de grădină cu flori şi fructe, o masă cu un oaspete drag şi un pahar cu vin, lumina potolită a lămpii pe o carte şi serviciul de ceai – sunt îmbinări care te fac fericit, dacă li se adaugă armonia interioară. Omul care trăieşte într-o astfel de armonie se află în centrul unui cerc în care ea se află vizibilă. Sunt insule în haosul acestei lumi. O grădină, un loc de muncă, un mic interior, un cerc de prieteni – totul dovedeşte geniul celui în jurul căruia s-a conturat. Emană din ele ceva ca un parfum, o muzicalitate a bunei stări. Arată că fericirea, bucuria, posesiunea nu constau în izolare şi că esenţa lor reclamă comunitatea, comunicarea. Ea se află în dăruire, în împărţirea lucrurilor primite. Nu există o altă bogăţie, decît să dai”. Epicur şi grădina sa, din care se hrăneşte el şi prietenii…

- Şcoli ale politicii. Mauretanii, care elaborează o artă a prosperităţii în şi prin anarhie. Bailivul şi Oficiul Central se sprijină pe ruinele şi ipotezele vechilor partide populare şi preconizează să asigure dominaţia unei birocraţii absolute. Proconsulul şi Palatul, înălţîndu-se pe ruinele vechii aristocraţii şi ale partidului senatorial. „Bailivul vrea, în afara istoriei, să înalţe o fiinţă colectivă la rang de stat. Noi, noi tindem la o ordine istorică. Noi dorim libertatea omului, a fiinţei, a spiritului, a ceea ce posedă, iar statul, numai în măsura în care aceste bunuri reclamă o protecţie. De aici rezultă deosebirea dintre mijloacele noastre şi cele ale Bailivului. El e obligat să niveleze, să atomizeze şi să reducă diferenţele din materialul uman, în sînul căruia trebuie să domnească o ordine abstractă. La noi, din contră, omul e acel care trebuie să fie stăpîn. Bailivul tinde spre perfecţiunea tehnică, noi tindem la perfecţiunea umană”. Bailivul favorizează tehnicienii, specialiştii. Proconsulul formează o elită nouă, purtătoare de virtuţi „excelente, juste şi destinate puterii”. Ataşarea celor mai mari personalităţi ale momentului.

- Observarea grădinilor. Albinăritul.

- Tezaurul şi Energeionul. Acoperirea în aur a monedei. „Afacerile mobiliare şi imobiliare se tratau pe baza aurului. Aurul servea drept normă la tot ce era proprietate. Moneda progresivă, din contră, era energetică şi servea drept fond de rulare la schimburile de muncă. Lucrările efective o luau ca etalon şi ea permitea evaluarea lor în cifre atît în raportul reciproc, cît şi în echivalenţa în aur. Era garantată de un al doilea Tezaur de Stat, Energeionul, care putea fi comparat cu o exploatare subterană… Şi moneda măruntă era în raport cu energia şi făcută în aşa fel că putea fi introdusă în nenumăratele aparate automate care, în locuinţe, la locurile de muncă şi în maşinile de transport, distribuiau forţa necesară. Putea fi transformată în lumină, energie, căldură, în mişcare sau în distracţii. Venea pe urmă energia mare, destinată ansamblului lumii maşinilor, mobile sau fixe, pe pămînt ferm, pe mare şi în aer, utilizate în mod public sau de particulari”.

- Oraşele morţilor din Trecătorile Pagosului. „Serveau drept contragreutate de umbră vieţii oraşelor şi ţelurilor lor efemere”. Un oraş al morţilor destramă iluzia progresului. De aceea, modernitatea a pierdut cultul morţilor.

- Utopia şi fericirea maselor. Subiectul fericirii este dezbătut „mult mai rar în epocile democratice decît în monarhii. Îi plac de asemenea accesele de decadenţă – romanticii văzuseră asta foarte bine. Nu trebuie reproşat maselor că întocmesc programe de fericire – e dreptul lor cel mai strict. Ce altceva e mai de înţeles decît dorinţa omenească de a duce o viaţă mai bună? Ce e de plîns, este diletantismul care face toate aceste sisteme să eşueze. La programele de fericire a maselor, autorităţile răspund prin argumentum ad necessarium şi întocmesc programe de putere. Iată eroarea. Ele ar trebui să elaboreze programe de fericire şi să le execute prin autoritate… Orice stat are datoria să creeze o utopie, de îndată ce a pierdut contactul cu mitul. Prin ea ajunge să ia cunoştinţă de misiunea lui”.

luni, martie 14, 2011

A doua alungare a poeţilor din cetate

Alături de politică şi fotbal, românul se pricepe şi la filosofie. De exemplu, despre „Republica” lui Platon, orice ipochimen ştie două lucruri: primul - că filosoful propune „naţionalizarea” femeilor iar cel de-al doilea - că i-a alungat pe poeţi din cetate. De aici poate ieşi o bîrfă pe cinste, pentru că subiectele, trebuie să recunoaştem, par decupate din ziarul „Click”!

Scrisă în urmă cu 2500 de ani, „Republica” lui Platon este o culme a gîndirii filosofice europene, cartea de căpătîi a celor care meditează asupra bunei alcătuiri a sufletului omenesc dar şi asupra cetăţii bine întocmite. Pe urma acestui dialog s-au scris mii de cărţi, de la clasicele „Politica” lui Aristotel şi „De Civitate Dei” a lui Augustin, pînă la „Cînd Socrate nu are dreptate” a lui Andrei Cornea. Precum bine s-a observat, avem de-a face cu prima modelare a sufletului omenesc. Ca să afle ce este dreptatea şi cum se manifestă în om, Platon recurge la o analogie cu o cetate bine întocmită. Adică un ansamblu structurat conform „oikeiopragiei”, o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orînduit prin funcţia sufletească dominantă. Agricultorul ară, meşteşugarul face sandale (adică asigură resursele materiale), războinicul se ocupă cu apărarea iar înţeleptul elaborează legile şi conduce. Atunci, sufletul bine întocmit va funcţiona ca o cetate ideală – partea „apetentă” din el (cea cere doreşte bunurile materiale) şi cea „pasională” (responsabilă cu pulsiunile) se supun părţii „raţionale”, corespunzînd clasei conducătoare. Avem de-a face cu desprinderea totală a lui Platon de sub tutela maestrului său Socrate, pentru care „ieşirea din fire”, sub conducerea „damonului”, reprezenta modalitatea unică de a accede către esenţa realului. Departe de raptul mistic, de cunoştiinţe ezoterice şi de misterii, Platon consideră că poţi căpăta înţelepciunea dacă îţi struneşti sufletul, dînd fiecărei părţi ce-i al ei, în armonie.

Dar ce-i cu „naţionalizarea” femeilor şi cu alungarea poeţilor din cetate, de la care am pornit? Purtat de valul construcţiei logice, Platon desfăşoară, prin vocea personajului socratic, o serie de raţionamente privind educaţia şi modul de trai al „regilor înţelepţi”, al paznicilor cetăţii. Şi, chiar dacă insistă că aşa ceva nu se întîmplă nicăieri într-o cetate reală, ajunge la concluzia că, pentru a stinge orice invidii şi dezbinări între paznici, ei ar trebui să pună în comun şi femeile şi bunurile, iar copiii să fie crescuţi în gineceu, ca într-o familie lărgită. La fel, pentru a nu fi corupţi de poeţii care cîntă certurile şi intrigile zeilor (cînd se ştie că Zeul ar trebui să fie supremul Adevăr, Frumos şi Bine), genul ăsta de poveşti ar trebui exclus din educaţia tinerilor Regi-Filosofi, continuă Platon. Şi dă apoi o întreagă programă şcolară, bazată pe corp şi spirit – din care, să spunem în treacăt, s-a inspirat întregul Ev Mediu, cu Trivium-ul şi Quatrivium-ul său! Cu o mînă îi scoate pe poeţi din cetate, cu cealaltă îi aduce înapoi, punîndu-i la treabă, cerîndu-le în schimb să renunţe la „mondenităţi” şi „telenovele”, chit că plac vulgului! Astfel se explică ciudatele idei, care mai stăruie şi azi prin creierele mediocrilor din Republica Literelor!

De ce m-am oprit astăzi asupra temei alungării poeţilor din cetate? Pentru că, observ cu indignare, cel puţin în România, intelectualii nu mai sînt judecaţi după registrul ideilor pe care şi le asumă, nici măcar atunci cînd cad în ideologie. În definitiv, democraţia înseamnă programe politice de stînga sau de dreapta, moderate, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. La noi, supa călduţă cuprinde, tolerant, şi morcovul socialist şi copanul liberal. Sigur, între ei, intelectualii români îşi pot spune că sînt „ai lui Băsescu” sau „neînregimentaţi” dar ăsta e un sport, cam ca vînătoarea de posturi şi de sinecuri – s-a practicat întotdeauna, sub o etichetă sau alta, şi se va practica atîta vreme cît vom trăi într-o societate cu resurse limitate. Chestia care mă îngrijorează este alta - şi anume că politicienii nu mai au respect pentru idei şi pentru cei care le desfăşoară. Hai, că vulgul l-a dispreţuit întotdeauna pe cărturar, mai treacă-meargă! Dar că Puterea nu se mai sprijină şi nu se mai legitimează pe Idee (ci numai pe majorităţile votante), asta e intolerabil! De ce? Deoarece, în acest caz, Cetatea va fi condusă foarte prost, prieteni! Şi ne întoarcem din nou la Platon şi la „Republica” sa. Aşa cum sufletul poate să cadă sub rele cîrmuiri, confiscat fiind ba de setea de mărire, ba de setea de avere, ba de pulsiunile sangvine, tot aşa şi statul riscă să fie confiscat de o clasă politică ignobilă. Ia uitaţi-vă în jur! Cîţi dintre politicienii români se înfrînează, se menţin pe linia de mijloc, sînt curajoşi şi dezinteresaţi material, iubesc valorile neamului şi sînt gata să moară pentru o idee? Atunci să nu ne mire ce trăim! Alungarea poeţilor din cetate, făcută azi altfel decît la Platon, dă măsura sufletului celor ce ne conduc.

luni, martie 07, 2011

Laudă creatorului de provincie

Joia trecută, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Argeş a acordat premiile de excelenţă pentru scriitorii şi artiştii argeşeni care s-au distins în 2010. A fost o bună ocazie de a face o bucurie unor oameni pe care societatea îi tratează cu atîta indiferenţă. O bună ocazie de a ne reaminti valorile esenţiale ale armoniei. O bună ocazie de a merge împotriva curentului general de vulgaritate şi nesimţire. Pentru că, vai!, sîntem departe de vremurile în care Platon îşi închipuia că muzicienii şi matematicienii se ocupă de educaţia regilor. Pentru că am pierdut de mult interesul pentru artă al unor Mecena renascentişti. Pentru că au dispărut pînă şi strategiile comuniste de „captatio benevolentiae”, înfăşurate în jurul intelectualilor. Sper să fi făcut o bună alegere – premiul pentru literatură a mers către maestrul Marin Ioniţă, cel pentru muzică – la violonistul Virgil Iordache, companionul argeşean al lui Tudor Gheorghe, premiul pentru teatru s-a acordat elegantului Jean Roxin iar pictorul Daniel Preduţ a primit recompensa pentru „Metafizica” sa. Au mai fost premiaţi Ion Toader, pasionatul bibliotecar din Domneşti, şi inginerul Marcel Proca, patronul Tiparg, editura la care s-au publicat cele mai multe monografii argeşene. Sînt convins că, şi în acest an, vor exista discuţii – de veleitari şi invidioşi nu ducem lipsă! Păi nu m-am pomenit de dimineaţă la Direcţie cu mama unei poetese locale, care mi-a sugerat să găsesc urgent un premiu şi pentru fiica ei? Degeaba am explicat că premiile se acordă la propunerea uniunilor de creaţie, în cazul de faţă la propunerea Uniunii Scriitorilor, filiala Argeş! „Au ceva cu fata mea, e ăla... cum îl cheamă?... Doiman...Deman...Demon... care n-o suportă!”. Bun aşa! Dar nu numai confuzia valorilor face riscantă premierea creatorilor locali ci şi o mentalitate - cum să-i zic? – prost elitistă. Ea se manifestă mai ales în rîndul tinerilor care intră în cultură „pe uşa din faţă”, adică îşi formează gustul prin frecventarea geniilor şi se opresc la ele – citesc Platon şi Camus, îl idolatrizează pe Dali, ascultă Brahms. Şi atît. Restul nu mai contează. E un fel de iubire pentru statui. De fapt, e o formă de comoditate mentală. Şi de slăbiciune umană, în definitiv. Este mult mai uşor să-l admiri pe Eugen Ionescu, pe care nu l-ai cunoscut niciodată dar ai aflat că a avut Parisul la picioare, decît pe Marin Ioniţă, cu care te întîlneşti cînd se duce să-şi cumpere pîine! Un creator local, dincolo de handicapul circulaţiei restrînse a operei, te poate enerva într-o mie de feluri – prin înfăţişare, prin felul cum vorbeşte, prin faptul că ţi-a luat locul preferat la braserie. Acestor tineri le-aş spune că pierd spectacolul diversităţii culturale, aşa cum pierde cel ce se plimbă printr-o grădină de margarete cu gîndul la trandafiri. O cultură este mai mult decît suma operelor unor genii. Munţii au nevoie de o temelie solidă, iar geniile au nevoie de un mediu cultural din care să se înalţe. De aceea, nu trebuie dispreţuită munca unor creatori locali, fie că sînt autori de monografii, de enciclopedii, de manuale. Scriitorii, artiştii, profesorii, chiar şi ziariştii unui loc, fără să fie geniali, asanează şi civilizează comunitatea, îi păstrează memoria şi valorile, îi educă tinerii şi îi consolează bătrînii. Ceea ce, să recunoaştem, nu-i puţin lucru.

vineri, martie 04, 2011

4-0 pentru Huxley!

Colecţia spaimelor din secolul XX are două piese de rezistenţă. Două romane, tratînd acelaşi subiect – cum va arăta viitorul. Primul se cheamă „1984” şi a fost scris de un jurnalist englez, pe numele său George Orwell. Cel de-al doilea este „Mîndra lume nouă”, opera lui Aldous Huxley, descendent al unei ilustre familii britanice. Distopia lui Orwell a fost publicată în 1949, cea a lui Huxley – în 1932. Trecerea timpului pare să dea dreptate celei de-a doua...

Scenariul lui Orwell este, fără îndoială, mai întunecat. În 1984, lumea se împarte în trei blocuri politico-militare, corespunzînd, aproximativ, Eurasiei, Americii şi Japoniei. O lume a penuriei şi a propagandei totale, a războiului ca motor economic. O societate controlată total de Big Brother, cu ritualuri proprii, precum Minutul de Ură. Viziunea lui Huxley se întemeiază, în schimb, pe modificarea fiinţei umane prin inginerie genetică, droguri şi libertate sexuală – Mîndra Lume Nouă este una a fericirii induse medicamentos, a telenovelelor şi a diviziunii riguroase a muncii. Evident, şi într-un caz şi în celălalt, cultura este văzută ca un pericol şi eliminată din ţesutul social – pentru că obligă omul să-şi pună întrebări asupra condiţiei sale.

Din fericire, nici unul dintre scenarii nu s-a îndeplinit în totalitate. Pînă în 1989, noi am trăit mai degrabă într-o lume orwelliană. Dar modelul s-a prăbuşit, odată cu Uniunea Sovietică. După aceea, a urmat o lungă tranziţie către ceea ce ne place să numim democraţie şi economie de piaţă. În fapt, parcă – parcă recunoaştem ceva din Mîndra Lume Nouă a lui Huxley! Să le punem în paralel şi o să-mi daţi dreptate.

În timp ce Orwell îşi închipuia că Ministerul Adevărului va modifica istoria, conform intereselor Partidului, iar comitetele de cenzori vor pune cărţile la index, Huxlay spunea că nu e nevoie de cenzură, atîta timp cît îi dai omului o telecomandă şi o sută de canale TV. În aceste condiţii, cărţile vor dispărea de la sine, în zgomotul făcut de milioanele de talk-show-uri. 1-0 pentru Huxley!

Orwell se temea că vom fi privaţi de informaţie, pentru a nu cere drepturi civile şi politice. Prin supravegherea continuă a spaţiului public, vom ajunge să ne refugiem în apartamentele noastre minuscule, ca în nişte celule de închisoare. Huxley se temea că accesul liber la un ocean de informaţie nesemnificativă dar atrăgătoare ne va face să ne închidem VOLUNTAR între patru pereţi sau între patru ecrane – cel al televizorului, cel al calculatorului, cel al telefonului mobil şi cel al consolei de jocuri. 2-0 pentru Huxley!

Orwell credea că vom dezvolta o „cultură captivă”, ideologizată şi dirijată central. Astfel se va crea o nouă limbă, destinată nu comunicării şi supunerii. „Newspeak” sau „limba de lemn” a activistului de partid, a birocratului, a propagandistului. Huxley a explicat că, mai degrabă, societatea va secreta o „cultură trivială”, un ansamblu de ghettouri ludice – sport, colecţii, fashion, body-building, animale de companie, jocuri şi concursuri, Eros şi Tanatos, ceea ce va duce, din nou, la incomunicabilitate. 3-0 pentru Huxley!

În „1984”, populaţia era controlată de frică. Agenţii provocatori se găseau la tot pasul, gata să noteze orice spui, orice faci. Apoi urma pedeapsa – una cumplită. Nu o simplă execuţie, nici măcar chinurile torturii ci modificarea psihică, aceea care te făcea să-l iubeşti cu adevărat pe Big Brother. În „Mîndra Lume nouă”, populaţia era controlată de plăcere. Fiecare căuta să-şi maximizeze plăcerea, împins de la spate de industriile publicităţii, de pastilele care alungau depresiile, de moravurile permisive. Aici, nefericirea era echivalată cu boala şi tratată în consecinţă. 4-0 pentru Huxley!