vineri, februarie 25, 2011

Cursul scurt de Revoluţie

Cum pot fi interpretate actualele tulburări din lumea arabă, care au dus la schimbarea regimurilor politice din Egipt şi Tunisia (urmează Libia...)? Sînt mişcări anarhice ale unor populaţii care s-au săturat să trăiască în sărăcie şi dictatură? Sau vorbim despre lovituri de stat, orchestrate de armată şi servicii secrete ? America îşi înlocuieşte cicisbeii? Sau privim la adevărate revoluţii islamice, instigate de imami şi de Al-Qaeda? Greu de spus.

Probabil că avem de-a face cu un mix cauzal, aşa cum ne învaţă o carte celebră, scrisă de un erudit istoric american, numit Crane Brinton. Omul a trăit între 1898-1968, a fost profesor la Harvard şi a analizat în detaliu Revoluţia Franceză. Din peripeţiile acestei perioade tulburi, Brinton a scris o carte – “Anatomia Revoluţiei” („The Anatomy of Revolution”), una dintre cele mai bune analize ale subiectului din toate timpurile. În “Anatomia Revoluţiei”, Brinton enumeră trei cauze prezente în orice revoluţie, menţionînd că aceste cauze sînt întregite de altele, de natură locală, culturală sau religioasă.

1 - întotdeauna cauza economică primează – statul nu este capabil să se reformeze sau să promoveze reforme economice necesare unui echilibru social. Reformele sînt sabotate întotdeauna de grupări oligarhice sau de reprezentanţi ai unor interese antagoniste interesului public;
2 - elitele intelectuale se îndepărtează de cele politice. Procesul de înstrăinare intelectuală începe treptat, de la idei şi pînă la dizidenţa faţiţă. Ideile se transformă în “celule ideologice”, care promovează transformarea prin revoltă;
3 - elitele politice încearcă prin orice mijloace să-şi păstreze privilegiile obţinute, de obicei distorsionînd legea sau adaptînd-o la necesităţile lor. Ascendenţa socială este aproape imposibilă fără apartenenţă şi loialitate la regimul care guvernează. Nu contează aproape nimic din competenţele candidatului, meritocraţia este invalidată şi desfinţată în toate domeniile guvernării.

Ştiind toate acestea, ar fi interesant de văzut cine sînt opozanţii regimurilor în discuţie, din ce categorii sociale provin, ce idei au, ce reforme solicită. Pînă acum, nici în Egipt, nici în Tunisia, nici în Libia, opoziţia nu are o faţă bine conturată. Dar să revenim la mecanismele revoluţiei. Crane Brinton analizează revoluţia împărţind-o în trei etape. Prima etapă este de coagulare şi de creare a forţelor revoluţionare, extrem de eterogene; o a doua – etapa de confruntare. După primele reuşite ale revoluţiei, aproape întotdeauna are loc o confruntare între radicali şi moderaţi; în sfîrşit – etapa finală de aşezare, cînd societatea încearcă să se întoarcă la normalitate şi revoluţionarii radicali sau moderaţi reuşesc să cîştige o adeziune populară majoritară.

Cine sînt oamenii revoltaţi? Brinton consideră că revoluţionarii sînt de şapte feluri:
(1) - membrii elitelor statului pre-revoluţionar, nemulţumiţi din motive proprii de puterea din care au făcut parte;
(2) - oportunişti, care îşi promovează interesele proprii numai cînd văd posibilitatea unei reuşite (Efectul „band-wagon”);
(3) - non-conformişti, care nu puteau să convieţuiască în atmosferă;
(4) - terorişti şi criminali, oameni sîngeroşi, care doresc puterea în mod totalitar prin instaurarea unei dictaturi, ai căror unelte credincioase vor deveni (despre astfel de brute, care s-au manifestat bestial în timpul Revoluţiei române, a scris Doru Viorel Ursu în recentul său volum intitulat „Sînge şi carne de om”);
(5) - oameni practici şi capabili, care s-au văzut nedreptăţiţi într-o societate profund protecţionistă şi antimeritocrată;
(6) - idealişti, oameni care chiar cred în instaurarea unei societăţi mai bune şi mai drepte. În cazul de faţă, Brinton îi defineşte pe Robespierre şi Lenin drept oameni de acest gen. Şi se înşeală.
În sfîrşit, (7) - oratori populişti, cu un discurs demagogic dar mobilizator, care de fapt generează o mare parte din masa de manevră şi care vor fi soldaţii acestei revoluţii, o parte chiar victimele ei.
Oratorii populişti, agitînd masa de manevră, sînt indispensabili – ei vor face să curgă sîngele eroilor, prin confruntarea cu forţele regimului. Eroul şi Oratorul – iată un cuplu străvechi, de la Iisus şi Iuda încoace...

P.S. Mulţumiri prietenului Teophile pentru informaţii!

duminică, februarie 20, 2011

Mărunţele

Mărturisesc, onorată instanţă, că n-am puterea să merg mereu pe marile bulevarde ale culturii, vorba lui Noica, adică să citesc cărţi fundamentale, în timp ce ascult fugile lui Bach. Cîteodată o iau binişor pe străduţe, pe ulicioare, casc gura la te miri ce sau mă opresc să cercetez dughene dubioase. Aşa că biblioteca mea a devenit un loc cel puţin ciudat, în care Platon îi explică mitul peşterii lui Stephen King, Rabelais bea cot la cot cu Irvine Welsh iar Arghezi, Brumaru şi Dinescu înjură pe rupte... Acum, citesc cu delicii romanele lui Terry Pratchett, un mucalit englez, un Jerome K. Jerome al genului fantasy, părintele Lumii-Disc, o planetă ca o clătită, sprijinită pe patru elefanţi graşi, care stau, la rîndul lor, pe o Mare Ţestoasă, ce înoată în spaţiul interstelar! În Lumea-Disc, aflată la marginea graficului probabilităţii, lumina curge ca mierea, zeii obişnuiesc să spargă geamurile agnosticilor iar eroinele poartă variantele de piele ale ultimei colecţii „Victoria’ s Secrets”! În aceste condiţii, umorul e garantat 100% - ireverenţios, inteligent, cultural. Vă recomand cu căldură!

#  Pleşu şi Liiceanu, despre lectură, la TVR. Liiceanu: „Cineva spunea că a citi pe E-Reader este ca şi cînd ai face dragoste cu o femeie gonflabilă”. Pleşu: „Nu ştiu, n-am referinţa, dar e ceva, e bine spus...”.

#  În timp ce televiziunile comerciale îi dau zor cu Sfîntul Valentin (auzi, restaurantele de fiţe oferă meniuri afrodisiace pentru îndrăgostiţi!) iar cele de ştiri pisează subiectul şpăgii din vămi (cu pionii, caii, nebunii şi reginele aferente), eu mă refugiez în Italia interbelică, la braţ cu Giuseppe Tornatore, regizorul excelentului film „Baaria”. Este povestea a trei generaţii de comunişti, dintr-un sătuc sicilian, cu iluziile, cu necazurile şi bucuriile vieţii de zi cu zi, cu prevestiri şi corupţie, cu violenţe şi mituri. „Un veac de singurătate”, mutat pe peliculă, în lumina caldă a sudului. Urmărindu-l, îmi dau seama cît de relative sînt conceptele. A fi comunist în Sicilia însemna atunci să suporţi persecuţiile „Cămăşilor negre”, să lupţi cu arma în mînă împotriva lor, să candidezi la consiliul local şi să nu fi ales, să mănînci bătaie de la arendaşii Mafiei. A fi fost comunist în România însemna să fi venit de la Moscova, cu tancurile Armatei Roşii, să fi măsluit alegerile, să tragi tu o mamă de bătaie ţăranilor ce nu voiau cooperativă (şi chiar să-i bagi în pămînt). Cred că un comunist sicilian s-ar înţelege foarte bine cu un anticomunist de la Nucşoara.

# Şedinţă a Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice, la Alexandria. După ce ies din Argeş, peisajul mi se pare dezolant – cîmpuri pline cu gunoaie, terenuri nelucrate, case prăpădite, ruine. Sărăcia se vede şi în municipiul de la Dunăre – nu se construieşte mai nimic, blocurile lui Ceauşescu se macină sub vîntul rece al iernii, chiar şi oamenii par mai încruntaţi ca de obicei. Cumanii negri... În aceste condiţii, a vorbi despre cultură devine un moft. Mă uit prin rafturile bibliotecii judeţene. Cele mai multe sînt cărţile vechi, tipărite înainte de 1989. Ce naiba să facă aici un tînăr? Cum să se formeze? Cum să trăiască decent?

# Prăpastia dintre criticii profesionişti şi publicul larg este din ce în ce mai adîncă. Şi nu vorbesc aici despre cultura înaltă ci despre aceea de mase. De exemplu, un film precum „Reţeaua socială”, ridicat în slăvi de cronicari, favorit la „Oscar”, se află abia pe locul 29, în lista încasărilor din anul 2010. Oamenii îl ocolesc, pentru că s-a dus vorba pe „Facebook” că nu e nimic de capul lui, iar unii dintre bloggerii faimoşi au confirmat verdictul. Desigur, diferenţe de gust între elite şi mase au existat dintotdeauna, însă, pînă acum, elitele erau avantajate, avînd acces la mijloacele de comunicare. Acum, Internetul permite şi maselor să se exprime, teoretic oricine putînd să influenţeze opinia publică. O fi bine, o fi rău? În ce mă priveşte, cred că masele nu fac altceva decît să niveleze. Sigur, nu cred că un critic de film deţine monopolul adevărului dar măcar aduce argumente în sprijinul judecăţilor sale. În schimb, pe bloguri sau pe Facebook, critica e de genul „îmi place sau nu” şi atît. Simple opinii. Zgomot imens, în care e din ce în ce mai greu să auzi o informaţie de calitate. Cam ca în politică, unde fiecare are dreptul la părere şi la vot.

vineri, februarie 11, 2011

Ciuma lui Caragea

Cînd mă apucă amocul şi îmi vine să blestem încetineala cu care ne integrăm în Ievropa, trag aer în piept şi caut „Scrisorile” lui Ion Ghica, o excelentă mărturie a ce-am fost în secolul al XIX-lea. Şi ce-am fost? Orice, numai o naţiune europeană nu...

Interesant personaj acest Ion Ghica... Descendent al unei familii nobiliare care a dat nouă domnitori, cu studii de litere la Sorbona şi inginerie la Ecole Royale des Mines, francmason şi revoluţionar, agent secret şi bei de Samos, omul a fost unul din părinţii fondatori ai României moderne. Memoriile sale se citesc cu sufletul la gură dar, fără îndoială, şi mai interesante sînt „Scrisorile către Vasile Alecsandri”, o frescă a Principatelor între anii 1821 şi 1859. Elegante în formă şi uimitoare în conţinut, epistolele arată cît de departe erau aceste ţărişoare de moravurile, valorile şi instituţiile europene, cît de greu le-a fost paşoptiştilor să facă reforme şi cît de mare a fost rezistenţa socială. Ceea ce, pentru cititorul de astăzi, martor la o a doua sincronizare a României cu Europa, explică multe. În definitiv, spune-mi de unde ai plecat ca să-ţi spun unde ai ajuns...

Pe la începutul secolului al XIX-lea, după războaiele napoleoniene, Congresul de la Viena redesenează harta Europei. Spaniolii, portughezii şi Sfîntul Imperiu Roman se prăbuşesc, în timp ce se ridică Imperiul Britanic şi cel German. Franţa devine cuibul mişcărilor revoluţionare. Inventarea motorului cu abur creşte productivitatea muncii atît în industrie, ceea ce favorizează comerţul, cît şi în agricultură, ceea ce aduce un spor de hrană. În consecinţă, populaţia continentului se dublează – de la 200 la 400 de milioane. Noi descoperiri în medicină şi biologie (Pasteur, Darwin) prelungesc durata medie de viaţă şi slăbesc influenţa bisericii în societate. La noi, în Balcani, contrastul este izbitor. Să-i dăm cuvîntul lui Ghica, pentru cîteva amintiri din vremea lui Caragea: „... pe la sfîrşitul lui octombrie, Caragea a putut ieşi din Constantinopol şi, în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812, el şi-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe tabla-başa, în sunetul clopotelor, al surlelor şi tobelor. După ce a descălecat în Sfîntul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (azi Calea Şerban Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară! Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-vodă din Dealul Spirei a ars pînă în temelie şi Curtea Domnească a devenit Curtea Arsă pînă astăzi; iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu vodă de la Ţarigrad”.

„A fost în multe rînduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atîtea victime! A murit pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încît cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încît un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţămînt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mîna cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atîrnau un şervet roşu de gît, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte (...) luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dînşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea (...) Rareori bolnavul ajungea cu viaţă pe cîmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă în cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile (...) Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al cîinilor rămaşi fără stăpîn”.

În faţa molimei, stăpînirea era neputincioasă, serviciul sanitar constînd în cîţiva vătăşei, care-i întovărăşeau pe ciocli, din casă în casă, strigînd pe la porţi: „Sănătoşi, copii?”. Într-un raport, unul mărturiseşte: „Azi am adunat 15 morţi dar n-am putut îngropa decît 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai putut prinde”. Pînă la urmă, bieţii orăşeni au trebuit să se organizeze singuri, omorînd cu parul vreo zece ciocli care aruncau zdrenţe rupte de la ciumaţi, prin curţile oamenilor, ca să împrăştie molima. După un an, cam prin decembrie, ciuma s-a domolit şi cei bejeniţi s-au întors în Bucureşti, îmbrăţişîndu-şi rudele regăsite şi dînd o lacrimă celor morţi pe cîmpul de oroare de la Dudeşti. După o astfel de încercare, s-ar zice că un neam devine mai înţelept, nu? Că autorităţile încep să gîndească în avans, că se fac planuri, că nivelul serviciilor publice creşte. Aş! Poate prin vest. La noi, spune Ghica, epidemia a avut alte urmări.

„Viaţa devine mai lesne, averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri şi prin moartea fraţilor (...) Cînd este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pîinea (...) Şi căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atît mai mult numeroase cu cît răul a secerat mai multe fiinţe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi (...) Pe atunci, nunta era dandana mare! Mai întîi peţitorii şi colăcerii cu adalmaş; după ei, logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cîntăreţi, cu lăutari şi cu ziafet toată noaptea pînă la luceafărul de zi. Cu cîteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mînă) la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duşi cu alai spre a săruta mîna lui vodă şi a doamnei, cerîndu-le binecuvîntarea. Cînd se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui pînă la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după amiezi, porneau călţunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întîia călţunăreasă intra la mireasă purtînd o căţie de argint cu flori suflate în aur (...) şi o stropitoare din care arunca apă de trandafir, semnul curăţeniei (...) O a doua (...) ducea pe tavă de argint florile cu care se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăţiei (...) A doua zi, nunta începea chiar în zori (...) După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu, cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie (...) Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă să trămiteau nunii, socrii şi nuntaţii pe la casele lor, cu lăutari. Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, după legea domnilor şi a împăraţilor. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încît Bucureştii într-o sărbătoare o duceau”.

Fantastic! N-om avea noi geniul organizării, precum neamţul, nici pe cel al subţirimii limbajului, ca francezul, nici pe cel al politeţii englezeşti, dar stăm bine la capitolul vitalitate. Un astfel de neam n-o să dispară niciodată, că trece prin ciumă, că se integrează în Uniunea Europeană, tot aia...

marți, februarie 08, 2011

Whiskey In The Jar

video

S-a dus şi Gary, în somn, într-un pat de hotel. Inima. Şi-o deschisese prea mult, încă din copilărie. Cică, la 11 ani, ascultase un album al lui Clapton şi, de atunci, nu mai lăsase chitara din mînă. Dormi liniştit, prietene! Vom bea un whisky în amintirea ta, Munteanule.

vineri, februarie 04, 2011

Psihoistoria – de la Harry Seldon la Jared Diamond

Ca fan adolescent al scriitorului Isaac Asimov, am purtat mereu în minte figura personajului-cheie al seriei „Fundaţia”, psihoistoricul Harry Seldon, creatorul unei metode matematice de prevedere a viitorului. Asimov îşi închipuie cum, într-un viitor îndepărtat, în care omenirea a migrat spre stele şi a întemeiat un imperiu galactic înfloritor, apare un profet care anunţă căderea civilizaţiei. Poftim scandal! În ciuda ostilităţii autorităţilor şi a ignoranţei publicului, recile ecuaţii ale probabilităţii vor sfărîma ţesutul social mai dihai decît orice zeu furios, dovedind valabilitatea modelului, iar umanitatea va păşi, vrînd-nevrînd, într-un Nou Ev Mediu. Din fericire, prevăzînd criza, Seldon va arunca şi seminţele unei viitoare Renaşteri. Povestea e mult mai complicată dar ajunge cît am spus ca să înţelegeţi fascinaţia ideii – putem cunoaşte viitorul? Există o metodă ştiinţifică pentru a modela comportamentul muşuroiului uman? Şi astăzi caut răspunsul. Între timp, oamenii serioşi mi-au spus s-o las baltă - societatea este un sistem cu mult prea multe variabile (başca lipsa funcţiilor de stare!). Neserioşii – Daniel Bell, Alvin Toffler, James Canton, Ray Kurzweil, Arthur C. Clarke, Kim Stanley Robinson etc. – mizează în continuare pe „psihoistorie”, rafinîndu-i instrumentele. Astăzi, ele se numesc Metoda Delphi, Analiza Trendurilor, Scanarea Mediului. În supercomputerele serviciilor secrete, ale universităţilor şi ale corporaţiilor încolţesc seminţele arborelui numit viitor. Decidenţii lumii au la dispoziţie Cartea Scenariilor. Şi, ca totdeauna, refuză s-o citească.

Unul dintre cei mai serioşi „psihoistorici” este Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la UCLA, membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, autor al peste 200 de articole, publicate în revistele „Discover”, „Nature” şi „Geo”. În sfîrşit, i-a apărut în româneşte lucrarea „Viruşi, arme şi oţel – soarta societăţilor umane”, volum premiat cu Pulitzer şi reeditat de nenumărate ori. Cartea pleacă de la o întrebare simplă – de ce s-a derulat istoria în mod diferit pe continente diferite - şi ajunge la concluzia că avem de-a face cu un mix cauzal cuprinzînd resursele naturale, hrana, tehnologia, cultura politică şi bolile! Punînd cap la cap toate acestea, putem înţelege de ce, pentru societatea X, a existat un punct de inflexiune Y, de la care istoria n-a mai curs la fel. De exemplu, pentru mayaşi, inflexiunea se produce în secolul al VII-lea, din cauza schimbărilor climatice, care le ruinează agricultura. Pentru imperiul roman, declinul începe în secolul al treilea, pe fondul încetării războaielor de cucerire, care furnizau sursa de energie – munca sclavilor. Pentru vikingii din Groenlanda, declanşatorul crizei a fost decizia politică a conducătorilor de a continua defrişarea, pentru a face agricultură intensivă, ceea ce a distrus echilibrul mediului. În fine, pentru incaşi, apocalipsa soseşte odată cu corăbiile conquistadorilor spanioli, vehiculele unei civilizaţii războinice, avansată tehnologic şi purtătoare a unor viruşi noi!

Studiul profesorului Diamond are ceva care te tulbură – dincolo de exemplele istorice, îţi spune că istoria nu s-a sfîrşit, te convinge că civilizaţia occidentală este vulnerabilă, te avertizează că viaţa ta se poate schimba în rău în cîţiva ani. Psihoistorie curată! De altfel, autorul însuşi a mers în această direcţie, publicînd în 2005 o altă lucrare („Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed”), avertizînd asupra vulnerabilităţilor noastre – sfîrşitul petrolului, implicit al hranei ieftine, schimbările climatice şi lipsa apei, implicînd migraţia a milioane de persoane, conflicte de graniţă şi anarhie, fragilitatea economiei mondiale etc. Cartea a stat la baza unui documentar „National Geographic” pe care-l puteţi vedea pe canalul în cauză. Perspectiva este lucidă dar nu lipsită de speranţă. În comparaţie cu civilizaţiile trecute, care au dat greş, noi avem o particularitate – comunicăm global, cvasi-instantaneu, şi beneficiem de informaţii din toată istoria lumii. Astfel, putem reacţiona concertat, rapid, inteligent, astfel încît putem evita punctul de inflexiune. Ceea ce se şi întîmplă. Observăm că, odată cu Internetul şi telefonia mobilă, parcă s-a născut şi o conştiinţă planetară. Protestele împotriva eliminării de gaz cu efect de seră sînt generale, silindu-i pînă şi pe politicienii americani să accepte Protocolul de la Kyoto (unii primari din SUA au adoptat planuri de trecere la energia verde), chinezii cumpără pămînt fertil în Africa iar ruşii au declanşat o cursă tehnologică pentru exploatarea resurselor din mările arctice. În paralel, marile companii auto fabrică autovehicule hibride, Uniunea Europeană investeşte masiv în energia atomică şi în cea eoliană, iar asiaticii dezvoltă sisteme de transport urban cu levitaţie magnetică.

Aşadar, ar mai fi şanse. În definitiv, urmaşii mayaşilor şi ai vechilor romani au supravieţuit pînă astăzi. Sîntem o specie versatilă şi crudă, capabilă, totuşi, de cooperare şi previziune. Să ne ridicăm în picioare şi să privim spre orizont, aşa cum au făcut, cu milioane de ani în urmă, primele hominide din savană. Şi să ne pregătim pentru schimbare – singura certitudine într-o lume fluidă. Psihoistoricii – de la Harry Seldon la Jared Diamond – au făcut-o deja.

miercuri, februarie 02, 2011

Cetatea Oratea

Masivul Iezer-Păpuşa

Vechiul zid al Cetăţii Oratea

Valea Dîmbovicioarei

Situată în Coridorul Rucăr-Bran, pe vechiul drum roman care străbătea Carpaţii, cetatea Oratea (sec. XIV) mai poate fi zărită şi astăzi, pe DN 73 Piteşti-Braşov. Pentru a pune în circuit turistic acest obiectiv, Consiliul judeţean Argeş a întocmit un proiect pentru accesare de fonduri europene. Pînă atunci, călătorul se poate bucura, totuşi, de pitorescul locurilor şi de poveştile localnicilor... Mai jos, imagini din Cheile Dîmbovicioarei, de la Podul lui Brâncoveanu şi o cruce de la 1711.