luni, decembrie 27, 2010

Portretul legionarului la tinereţe

Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat recent postul public de televiziune pentru că, în emisiunea “Profesioniştii”, jurnalistul Ion Cristoiu a vorbit pozitiv despre Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mişcării Legionare. În accepţiunea cenzorilor CNA, realizatoarea Eugenia Vodă n-ar fi asigurat “pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere, fiind încălcate principiile echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor”. Inutil de precizat, sancţiunea CNA a venit după ce mai multe personalităţi şi reprezentanţi ai comunităţii evreieşti au protestat, solicitînd postului public să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sînt răspunzători. Situaţia s-a inflamat şi mai mult în ultimele zile, cînd zece intelectuali români de marcă au semnat o scrisoare deschisă în favoarea Eugeniei Vodă, acuzînd CNA-ul de „dublă măsură” în judecăţi – veştejind din faşă orice apreciere pozitivă la adresa legionarismului dar tolerînd nostalgia după trecutul comunist, manifestă „pe sticlă” mai ales cu prilejul morţii poetului Adrian Păunescu.

Avem aici mai multe chestiuni, fiecare meritînd o analiză aprofundată. Întîi, este vorba despre judecarea Mişcării Legionare. Doi – despre cum ar trebui să se facă această judecată la televiziune, într-un talk-show. Trei – despre cum reacţionează instituţiile statului român în faţa lobby-ului evreiesc. Şi patru – despre complicitarea mentală a românilor cu comunismul. În cele ce urmează, mă voi referi doar la primul punct. În definitiv, ce lucruri infamante a spus Ion Cristoiu despre Corneliu Zelea Codreanu? Că îl vede ca pe un personaj tragic, că a fost un om de bună credinţă, că n-a fost corupt, că nu s-a lăsat manipulat de Carol al doilea. Că a fost un fanatic al ideii de demnitate, că a fost un personaj romantic, mai ales la început… Or, lucrurile astea sînt bine cunoscute de toţi cei ce nu confundă istoria cu propaganda. Despre legionari se pot spune multe adevăruri, şi mai scandaloase pentru mentalitatea “corectitudinii politice” – că s-au născut dintr-un refuz al sistemului parlamentar al vremii, considerat de ei drept corupt şi ineficient. Că se împotriveau dictaturii regale a lui Carol al doilea, precum şi camarilei sale, formată, îndeosebi, din alogeni. Că n-aveau nimic în comun cu mitologia pagînă a naziştilor, fiind mai degrabă un soi de mistici ortodocşi. Că au fost un fel de ordin cavaleresc (depăşind, evident, ceea ce democraţia consideră a fi limitele normalităţii), atît prin organizare cît şi prin acţiune, ordin cavaleresc care a ridicat moartea la statutul de pildă (moartea lor sau a adversarilor lor!). Că formaseră echipe de muncă voluntară, colindînd sat după sat, sleind ici o fîntînă, ridicînd colo o troiţă sau un gard. Că atrăseseră de partea lor mulţi intelectuali naţionalişti de vază, ca şi studenţi. Că, după venirea la putere a comuniştilor, au rezistat cu arma în mînă, prin munţi. Toate acestea (şi multe altele) pot fi aflate din lucrări de referinţă ale istoricilor străini (precum „Legiunea Arhanghelului Mihail”, de Armin Heinen, ed. Humanitas, 2008, sau „Istoria Gărzii de Fier”, de Francesco Veiga, Humanitas, 1993), că ai noştri încă se apropie cu sfiiciune de subiect.

Sigur, există şi celălalt taler al balanţei. Legionarii au fost antisemiţi (vezi discursurile Căpitanului şi crimele etnice din timpul statului naţional legionar), au avut o ideologie confuză, anti-sistem, şi, mai grav decît toate, au folosit asasinatul ca mijloc de luptă politică. De ce? Ei spuneau că, astfel, răspund abuzurilor statului. Că statul fusese primul care pusese mîna pe pistol. Că însuşi Căpitanul fusese asasinat, la ordin regal, alături de Nicadori şi Decemviri, în mod odios, în pădurea Tîncăbeşti. Discutabil cine a pornit spirala violenţei. Cert e că, refuzînd jocul democratic (pe care, să fim drepţi, Carol al doilea îl adusese la stadiu de caricatură), legionarii au exacerbat climatul dur al epocii, intimidînd la rîndul lor, asasinînd. Şi au făcut-o metodic, asumîndu-şi acţiunea, cam ca „Brigăzile Roşii” din Italia anilor ’70 sau ca ETA, ca să dau cîteva exemple mai cunoscute tinerilor mei cititori. Sub gloanţele legionare au căzut oameni politici precum I.G. Duca sau Armand Călinescu, economişti precum Virgil Madgearu, istorici precum Nicolae Iorga şi gazetari precum Mihai Stelescu. Legitimă apărare? Mi se pare greu de acceptat – oricît te-ar fi înjurat Iorga prin ziare şi te-ar fi tîrît prin tribunale, pentru calomnie, nu se face să-i răspunzi cu lovituri de topor în cap! Cert este că, după aceste crime (sau folosindu-le ca pretext, depinde cum punem accentul...), statul a declanşat o represiune sîngeroasă la adresa „Gărzii de Fier”, care a dus la destrămarea Mişcării. Apoi, după instaurarea regimului bolşevic, legionarii (indiferent de gradul de vinovăţie) au fost închişi, torturaţi şi exterminaţi în puşcăriile comuniste, alături de elitele politice, intelectuale, religioase şi economice ale acestei ţări. Ca o ironie a sorţii, şefii Mişcării (precum Horia Sima) s-au salvat în exil, în timp ce studenţi din Frăţii, precum Ion Gavrilă Ogoranu, au luptat cu arma în mînă, pentru supravieţuire, prin munţi. Dar aşa este istoria cu cei mici, mereu ironică...

Acum avem totul pus în balanţă. Pe un taler onoare, pe celălalt asasinat. Pe un taler patriotism, pe celălalt – antisemitism. Care trage mai greu? Vom judeca fiecare, conform valorilor în care ne-am format. Personal, înclin să apreciez pomul după roadele sale. Or, din punct de vedere al realizărilor politice, Mişcarea Legionară n-are cu ce se lăuda. Mă cutremură şi cultul morţii, uşurinţa cu care adepţii Căpitanului acceptau să se jertfească sau să curme viaţa adversarilor lor. În schimb, le recunosc determinarea, demnitatea, idealismul, anticomunismul. Şi pledez pentru amnistie. Cred că, acum, e momentul ca neamul românesc să accepte şi acest moment din istoria sa. Nu-i uşor de înghiţit dar trebuie. Numai aşa vom înţelege mai bine cine sîntem. Să ne despărţim de propaganda comunistă, care ni i-a înfăţişat pe legionari ca pe nişte diavoli, şi să nu acceptăm nici tezele „corectitudinii politice” imbecile, care, iată, sancţionează o realizatoare TV pentru că n-a păstrat „echilibrul” într-o discuţie! Democraţia n-are nevoie de cenzori. Dacă mă consider democrat şi cred în valorile toleranţei şi ale dialogului, nu mi-e frică să recunosc luminile şi umbrele unui subiect precum Mişcarea Legionară. Şi nici să trag nişte concluzii. Ceea ce am şi făcut în acest articol. Ceea ce încep să facă, cu mult mai mult impact, cineaşti (precum Constantin Popescu, regizorul excelentului film „Portretul luptătorului la tinereţe”) şi oameni de cultură tineri. Ceea ce fac şi editori precum Gabriel Liiceanu, recuperînd documente extraordinare, precum pierdutul roman al lui Dinu Pillat – „Aşteptînd ceasul de apoi”

P.S. Acest comentariu va apărea în nr. 3 al revistei argeşene "Opinii libere"

vineri, decembrie 24, 2010

Sofisticatul domn Eco

M-am apucat să citesc „Cimitirul din Praga”, cel mai nou roman al lui Umberto Eco, apărut în urmă cu o lună în Italia, o poveste halucinantă plasată în „La Belle Epoque”, împletind teme precum psihanaliza, francmasoneria şi politica. În plus, volumul este împodobit cu gravuri, precum ediţiile „Călătoriilor extraordinare” ale lui Verne apărute la Hetzel... Se vede că Eco, după „Misterioasa flacără a reginei Luana”, a prins gustul cărţii-artefact, care adună între coperte diferite feluri de hîrtie, text şi ilustraţii. Chestia e că, pe mine, post-textualismele astea încep să mă lase rece. Indiferent cît de iscusit ar fi croite, tot se văd cusăturile. Mai mult, mă enervează că autorul îmi face cu ochiul, complice – uite, aici m-am gîndit la Freud, dincolo parafrazez „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, dincoace fac mişto de tratatele ocultiştilor! Poate c-am îmbătrînit, dar mintea mea tînjeşte acum după simplitate, după poveste, după sens. Să lăsăm experimentul tinerilor şi să ne întoarcem la formele clasice – parcă văd că, după o sută de pagini, o să arunc cît colo şi „Cimitirul...” ăsta... Unde eşti, copilărie, cu „Numele trandafirului” tău cu tot?

P.S. Crăciun fericit, prieteni!

joi, decembrie 23, 2010

Hora de la Aninoasa

Frumoasa mănăstire Aninoasa, ctitorită de boierul Tudoran Vlădescu, ascunde mici comori. Aici, un detaliu din fresca din pridvor, pictată de ucenici ai lui Pîrvu Mutu... O horă de secol XVIII!

marți, decembrie 21, 2010

Paşoptismul domnului Patapievici

Domnul Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a declarat recent că se consideră un neo-paşoptist. Adică un patriot care priveşte către Occident, în căutarea unui model civilizaţional pe care să-l importe şi să-l impună acestei naţii, precum au făcut-o altădată Bălcescu şi fraţii săi. În cadrul acestui proiect, spunea domnul Patapievici, ICR joacă un rol important, oferind în schimb publicului vestic produse culturale româneşti, mobilizînd fonduri, energii şi sentimente, pentru o mai bună integrare europeană a ţării noastre. Iar sălile pline pe care le fac în Vest tinerii noştri cineaşti sînt dovada cea mai bună a patriotismului funcţionarilor Institutului... În faţa acestei argumentări, mai încape discuţie? Mai încape. Dar nu de pe poziţii partizane, cum fac inamicii politici ai domnului Patapievici. Mi se pare irelevant că directorul ICR a fost numit în funcţie de Traian Băsescu. În schimb, mă interesează filosofia pe care se bazează acţiunea domniei sale. Despre această filosofie, implicită sau explicită, va fi vorba în cele ce urmează.

Aşadar, un nou paşoptism... Din tot ce-a scris pînă acum, domnul Patapievici se defineşte ca adept al liberalismului economic, ba chiar al libertarianismului, ca om racordat la valorile dreptei – proprietate privată, stat minimal, piaţă liberă. Chiar şi pentru produsele culturale. OK! Respect această opţiune politică, o cred sinceră, mai ales că vine din partea unui intelectual care n-a făcut compromisuri cu dictatura lui Ceauşescu. Problema apare atunci cînd domnul Patapievici se compară cu paşoptiştii. Ideologic, oamenii aceia nu erau deloc de dreapta. În comparaţie cu reprezentanţii conservatorismului românesc, liberalii strînşi sub deviza „Dreptate şi Frăţie” erau nişte politicieni de stînga, „de roşu”, avînd strînse legături cu francmasoneria atee a Marelui Orient al Franţei. În acea epocă, dreapta voia să conserve marea proprietate agricolă şi modul de producţie care-o deservea, iar stînga servea interesele burgheze şi cele muncitoreşti. Chiar şi astăzi, în lumea anglo-saxonă, dreapta e conservatoare şi stînga e liberală... Dar înţeleg! Dl Patapievici se consideră un „om de dreapta” nu pentru că respectă tradiţiile româneşti, nu pentru că apără valorile familiei şi cele religioase ci pentru că vrea să se delimiteze de socialism şi de comunism, demonii stîngii. De altfel, majoritatea intelectualilor români se declară „de dreapta”, oripilaţi de regimurile sinistre care au trecut peste noi din ’47 încoace. E o confuzie teribilă, iar eticheta „dreapta românească” acoperă acum un spectru intelectual foarte divers, de la anarhişti la legionari şi mistici! În toată harababura, domnul Patapievici e undeva la stînga dreptei, un fel de chirurg, adept al intervenţiei raţiunii asupra ţesutului social. Pentru că, în definitiv, ce înseamnă adoptarea unui nou model civilizaţional decît o intervenţie chirurgicală pe corp social deschis? Paşoptiştii asta au făcut – cu bune şi rele. Au divizat marea proprietate agricolă, au creat instituţii statale, au secularizat spaţiul public, au construit o mitologie naţională şi o cultură pe care le-au propus Occidentului. Şi au numit operaţia „intrare în modernitate”.

Tocmai aici e miezul. Ca să putem analiza intenţiile domnului Patapievici, vrem să-i cunoaştem întreg programul neo-paşoptist. Ştim ce nu acceptă domnia sa – nu acceptă mitologia naţional-comunistă, bătăliile cinematografice ale lui Sergiu Nicolaescu, poeziile patriotarde ale lui Adrian Păunescu. Dar nu ştim ce promovează. Site-ul ICR nu ne ajută să înţelegem care sînt criteriile de valoare. Ce dăm noi „la schimb” occidentalilor care au generozitatea să ne civilizeze? A făcut scandal expoziţia de graffiti cu spînzuraţi erecţi, organizată de ICR New York, dar organizatorii au declarat că e vorba despre o proclamaţie a libertăţii de expresie. În plus, place publicului. Acum, fac furori filmele „noului val” minimalist, semnate de Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu. Unele dintre ele sînt remarcabile („4 luni, 3 săptămîni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”), dar cele mai multe mi se par fie infantile („Amintiri din Epoca de Aur”), fie ridicole („Poliţist, adjectiv”), fie forţat-experimentale („Aurora”). Dar ICR consideră că „noul cinema” din România spune poveşti simple şi sincere, poveşti care nu mai au nimic de-a face cu “fardarea” prezentului sau a istoriei, ba chiar urmăresc o “eliberare de estetism, patetism, românism şi alte pretenţii”. Dovadă a valorii – premiile obţinute la festivalurile europene. Poate. Sau poate mergem pe un trend mizerabilist, agreat într-o lume consumeristă în criză, care-şi exhibă urîtul cu aceeaşi plăcere cu care se scarpină un bolnav de rîie...

Pînă una-alta, poate că este prea devreme ca să apreciem activitatea modelatoare a Institutului Cultural Român, condus de domnul Patapievici. Dar mai multă modestie nu-i strică, oricît de bine intenţionat ar fi. În definitiv, Bălcescu a devenit statuie abia după moarte...

P.S. Acest articol a fost publicat în nr. 2 al săptămînalului "Opinii libere", care apare la Piteşti sub directoratul prietenului Mihai Alexandrescu.

miercuri, decembrie 15, 2010

Haendel

Egocentric. Genial. Arghirofil. Gurmand. Spectaculos. Corpolent. Irascibil. Orientat. Rebel. Epatant. Adică Haendel, un pop-star al barocului. Cel care s-a duelat cu rivalii, şi-a ameninţat primadonele cu aruncarea pe fereastră, a cîştigat admiraţia principilor şi a stors publicului ultimul bănuţ. Crăciunul ăsta îl fac cu Haendel...
video

joi, decembrie 09, 2010

Tarotul Labirintului

Cum scriam ceva despre Tarot, am dat azi peste unul semnat de celebrul desenator spaniol Luis Royo. La prima vedere - e puternic. La a doua - are o încărcătură ezoterică mai slăbuţă decît, să zicem, Tarotul Rider Withe, amestecînd mitologii diverse (nordice şi orientale, mai ales) cu imagerie post-holocaust şi cu femei frumoase (specialitatea casei...). La treia - îmi place de mor...

Royo

Albumul

Împărăteasa

Magicianul

Matul

Spînzuratul

Roata norocului

Lumea

Steaua

Papesa

Carul

vineri, decembrie 03, 2010

Cioran - Ţuţea: 1 la 1


Aseară mă pregătisem pentru meciul Stelei cu Liverpool – bere, alune şi chipsuri! Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea de pe teren. Enervat de golul englezilor, am schimbat programul şi am nimerit peste o reluare a „Exerciţiilor de admiraţie” ale lui Liiceanu, pe TVR Cultural. He, he, he! Aici meci adevărat! Pe de-o parte Emil Cioran, exilat la Paris, înjurîndu-l pe Dumnezeu dintr-o mansardă. Cu părul zburlit şi cu un zîmbet timid în colţul gurii, omul mărturiseşte: “Toată viaţa mi-am dorit să fiu un parazit! Să nu muncesc, să n-am stăpîn, să mă bucur de libertatea absolută. La 40 de ani, încă mai mîncam la cantina studenţească de la Sorbona. Dar m-a chemat decanul, s-a uitat la mine de sus pînă jos şi mi-a spus, indignat, că există o limită de vîrstă pentru asta… Eu nu ştiam”. Pe de altă parte, Petre Ţuţea, filmat în garsoniera lui de lîngă Cişmigiu, întins pe pat, în pijama, cu un fes tras peste scăfîrlie. Mai are trei dinţi în gură şi zice: „În tratatul meu de antropologie, Cioran este scepticul de serviciu al unei lumi în declin. Este un blasfemiator, dar unul în amurg, aşa că-l înţeleg şi-l iubesc!”. Camera insistă îndelung ba pe silueta fragilă a filosofului de la Răşinari, într-un parpalac alb, prelingîndu-se pe lîngă ziduri, ba pe chipul extraordinar de mobil al confratelui de la Boteni, însufleţit de Spirit. Cîtă diferenţă faţă de televiziunea de astăzi, plină de forme siliconate şi de zîmbete de porţelan, dar goală de conţinut! Peste noapte, am visat un Cioran dintr-o lume paralelă – la fel de aerian, dar lucrînd în publicitate şi circulînd furios prin Paris într-un Smart!

P.S. Tipii ăştia or mai însemna ceva pentru tînăra generaţie?