joi, februarie 11, 2010

Ultimul darwinist


De ceva vreme, telefonul meu fix a ajuns, habar n-am cum, în baza de date a unui institut de sondare a opiniei publice. Mă sună nişte fătuci şi mă întreabă cîte-n lună şi-n stele – de la opţiuni politice la obiceiuri de consum. La început, le închideam în nas, mormăind răutăcios. Pe urmă, le-am răspuns „la hoha”, doar-doar s-or potoli. „Ce profesie aveţi?”- „Sînt scafandru la Apă Canal”. „Cu cine votaţi la preşedinţie?” - „Cu EBA”. „Ce religie aveţi?” – „Sînt mormon” – „M-o-r-m-o-n”, scria fata, pe litere. Netulburată. Aşa că... m-am resemnat şi răspund, termin mai repede. Azi am avut din nou testare. Tema? ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE. Să te ţii! Întîi, operatoarea a vrut să afle dacă cred în Dumnezeu, în rai, iad şi reîncarnare. Cu Dumnezeu m-am declarat de acord, dar cu celelalte... Pe urmă, ce părere am despre oamenii de ştiinţă? Sînt malefici? Ete na! Ştiinţa va eradica sărăcia de pe tot pămîntul? Am vrea noi... Tehnologia va face inepuizabile resursele naturale ? Doar prostia e inepuizabilă... Cine conduce lumea – oamenii de ştiinţă, politicienii, oamenii de afaceri, grupurile oculte? Toţi şi niciunul. Văzînd fata că nu mă răzbeşte, a început să-mi pună întrebări „de specialitate”:
- Ce e mai mare - atomul sau electronul?
- Gripa porcină se ia dacă mîncăm porc?
- Dar SIDA se ia de pe cana cu apă?
- Laptele radioactiv devine bun prin fierbere?
... şi favorita mea – Soarele se învîrte în jurul pămîntului într-o lună?
Pe urmă, am trecut la creaţionism:
- Strămoşii oamenilor au domesticit dinozaurii?
- Lumea are 6000 de ani?
Şi aşa mai departe. Am răspuns şi eu cum m-am priceput. Tare aş vrea să ştiu rezultatele sondajului. Cred că sînt ultimul darwinist din cartierul Popa Şapcă.

luni, februarie 08, 2010

SF, un gen proteic

Am dat gata antologia lui Gardner Dozois, vol. 5, şi vă spun că merită - este una dintre cele mai bune. Mi-au plăcut "Acolo unde cresc merele aurii", de Kage Baker, o credibilă aventură marţiană, "Front de şoc", de Gregory Benford, descriere minuţioasă a lumii radioastronomilor, precum şi şocanta "Abisul de gheaţă", de Jay Lake şi Ruth Nesvold, îmbinînd frumos politica şi exo-biologia. Dar vîrfurile mi s-au părut "Soţia djinului", de Ian McDonald şi "Julian - o poveste de Crăciun", de Robert Charles Wilson, ambele scrise excelent, aproape mainstream. "Soţia..." e o poveste barocă, în stil Ramayana, în care djinii sînt IA-urile vedete dintr-o Indie a viitorului, extrem de complexă (se vede gheara lui McDonald, cel atît de atent la detalii, capabil să descrie civilizaţii exotice - vezi şi "Necroville"). "Julian..." parcă ar fi noile aventuri ale lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, într-o Americă post-holocaust, rurală şi bigotă - înţeleg că e doar începutul unui roman. Oricum, Wilson mă cucerise definitiv cu primul volum din "Turbion"... Uite că science fiction-ul e proteic, capabil să folosească hainele altor genuri literare, păstrîndu-şi însă caracteristicile specifice - de exemplu, coerenţa lumilor imaginate şi vertijul intelectual. Ah, da... antologia are şi părţi mai slabe - de exemplu, "Casa de dincolo de cerul vostru" (nu fac efortul de a scrie de cine...) mi s-a părut, cel mult, un stupid exerciţiu suprarealist.

duminică, februarie 07, 2010

Cioran, vaca nărăvaşă

Excepţională seară! Mă sună I.P.S. Calinic, să mă întrebe ce mai scriu... Apoi îmi citeşte din apoftegmele sale despre Cioran. Da, da... Bun şi blînd cum îl ştim, arhiepiscopul caută să-l mîntuiască pînă şi pe scepticul de la Răşinari, alegînd din opera cioraniană fragmente legate de relaţia cu Dumnezeu! Numai că filosoful nu se lasă lesne salvat. „E ca vaca nărăvaşă”, rîde I.P.S. Calinic, „după ce ţi-a umplut şiştarul cu lapte bun, odată trage un picior şi ţi-l varsă!”. Cum să nu-l cred? Cioran n-ar fi Cioran fără gînduri precum acesta:”Am înjurat pe toată lumea, întregul univers. Este o terapie excelentă. Hulirea lui Dumnezeu mi-a dat o mare satisfacţie”.

sâmbătă, februarie 06, 2010

Decebal, un fel de Saddam Hussein?


Reuşesc să mă enervez serios, uitîndu-mă la un documentar pe „Viasat History”, despre războaiele daco-romane. Ca să fie mai palpitant subiectul, realizatorii compară soarta Daciei cu a Irakului şi pe Decebal cu Saddam Hussein. Mă scarpin în cap – cînd naiba au intrat dacii în Kuweit? N-au intrat, dar prădau garnizoanele romane de la sud de Dunăre... Aha! Şi marea putere civilizatoare le-a dat peste degete, în numele democraţiei! De-aia au cărat romanii munţi de aur din Dacia ! De-aia au stors americanii puţurile de petrol din Irak! Dar cînd s-a lăsat prins Decebal, ca şobolanul ăla de Saddam? La asta, documentarul nu răspunde. Nici n-ar avea cum. Dacii treceau în moarte rîzînd, cu falx-ul în mina dreaptă. Regele s-a sinucis, ca să nu cadă viu în mîinile romanilor „civilizaţi”, care urmau să-l expună, ca pe un animal, în capitala imperiului. Să numim asta demnitate? Avem voie de la „Viasat History”?

miercuri, februarie 03, 2010

Martinii de iarnă


Azi se încheie cele trei zile ale unei vechi sărbători româneşti - Martinii de Iarnă, startul calendarului viticol străbun. Obiceiul cerea ca bărbaţii să meargă la viile lor, de obicei cu sania, şi să taie cîteva corzi, cu care să se încingă şi să-şi facă o cununiţă. Apoi, viticultorii dezgropau o sticlă cu vin, ascunsă în brazdă din toamnă, făceau focul, ardeau ritual coardele uscate, sacrificau un berbec, beau şi jucau. Uneori, aveau loc şi dialoguri, de genul "Bună dimineaţa, vie! Să trăieşti, Ilie! Faci vin sau te tai? Fac!". Tradiţii uitate... Dar putem să ne amintim de ele, în jurul unei căni cu vin fiert, neapărat cu scorţişoară, cuişoare şi piper, îndulcit cu miere. Cele mai bune soiuri ar fi Pietroasa (roşie, veche), Busuioaca de Bohotin, dar şi soiuri albe - Grasa de Cotnari şi Muscatul Ottonel. Eu am fiert o Grasă, doar pînă la 70% (temperatura de fierbere a alcoolului), că doar nu bem borhot...

marți, februarie 02, 2010

Cînd lumea ţi se umple cu tineri

Îmbătrîneşti pe nesimţite şi, dintr-odată, lumea ţi se umple cu tineri! Vînzătoarele şi chelneriţele sînt tinere, şoferii sînt tineri, pînă şi poliţiştii abia au făcut cunoştiinţă cu aparatul de ras. La televizor, politicienii tineri cer mai multă putere, în librării apar cărţi ale unor autori născuţi în preajma Revoluţiei, chipurile comentatorilor din ziare îţi sînt străine. Avem miniştri tineri, actori tineri, oameni de afaceri tineri. Şi chestia e că prea puţin din ce spun, fac, scriu sau gîndesc ei te interesează şi pe tine. De ce? Simplu - pentru că tu deja ai spus, facut, gîndit toate astea. Şi atunci ce-ţi rămîne? Cel mai la îndemînă e plictisul. E o cale periculoasă. Din plictis se pot naşte dispreţul şi nemulţumirea, şi ura, mai ales că tinerii îşi joacă jocurile fără să te bage în seamă. O altă cale ar fi puterea - vei fi tentat să le arăţi tu cine e şeful. Dar şi aici costurile sînt mari. Concurînd cu cei tineri, ai handicapul împuţinării resurselor vitale. Ca să nu mai amintesc de ridicol. În fine, drumul cel mai înţelept pare a fi cel al generozităţii. Să ştii să te împuţinezi, ca soarele ce merge spre Asfinţit, iar căldura ta să devină din ce în ce mai blîndă. Să laşi rolurile de june prim pentru debutanţi, retrăgîndu-te în postura părintelui, a învăţătorului, a pustnicului. Să dăruieşti ceva din ce ai - doar dacă ţi se cere. Greu, nu?