Baby

La începutul anului, Tomi, bătrînul meu motan, s-a stins fulgerător, după un atac cerebral. Jerry, companionul său mai tînăr, a plîns şi l-a căutat în zadar prin toată casa. Dar, pentru orice animal care ne părăseşte, există un pui care aşteaptă iubire. Lunea trecută, pe un ger de - 15 grade, din mormanele de zăpadă de lîngă bloc a apărut o mogîldeaţă cu ochii plini de lacrimi şi cu nasul roşu, mieunînd disperat. De o săptămînă o doftoricesc şi s-a făcut bine. Prudent la început, Jerry a sfîrşit prin a o accepta. Faceţi cunoştiinţă cu Baby...

Read more...

De ce fumez pipă

Incitat de o postare pe care prietena X a numit-o Tristeţe cu gust de ţigară, m-am gîndit să vă spun de ce fumez pipă. Nu că v-ar interesa prea mult (!) dar merită să mai risipim din neîncrederea bine ascunsă cu care ne priviţi :) Pînă la 25 de ani, fumatul nu m-a atras, ţigările pufăite prin WC-ul liceului mi s-au părut scîrboase. Apoi, în redacţiile de ziar, unde fumul unduia ca o perdea albastră, am fumat cu furie, cu febrilitate, cu disperare, în timp ce puneam în pagină dramele celorlalţi. Asta a mers pînă la 40 de ani, cînd am lăsat fumatul într-o noapte - ajunsesem să ard un pachet de ţigări de foi pe zi... Acum, de ceva timp, am ales pipa. E altceva - e fumat cu detaşare, e contemplare, e nostalgie. Pipa are gust de nuci, de vanilie, de whiskey, merge cu ceai, cafea, latte machiato. Merge cu vin roşu, cu scotch, cu bere. Spre deosebire de ţigară, nu creează dependenţă - pot să fumez o singură pipă pe săptămînă. Întrucît fumul nu se trage în piept, cantitatea de nicotină ajunsă în sînge e mult mai mică decît cînd tragi din ţigară. Pipa nu se fumează pe la colţuri sau în stradă, nu se fumează cu ochii goi, mecanic, pipa nu se fumează cu febrilitate. Dacă ţigarea e modernă, pipa e post-modernă - ironică, auto-referenţială, contextuală! Aş spune că pipa nu e un drog (nu se aprinde pentru uitarea de sine) ci un revelator de personalitate. Mai mult decît aprinderea ţigării, a fuma pipă e un ritual, în care pregătirea plăcerii devine plăcerea pregătirii, în care micile amănunte (de genul culorii scrumului) trezesc asociaţii neaşteptate, în care toate simţurile concură pentru a obţine o stare de bine. A fuma pipă e o consolare - strîngînd căuşul fierbinte în mînă, exploratorul uită de frig, savantul se izolează de prostia din jur, iar omul obişnuit accede la statutul aristocratului. Pipa e o cale către Celălalt Tărîm - o fumează şamanul, vraciul şi vrăjitorul, dar şi pictorul şi scriitorul. A fuma pipă presupune ceva din plăcerea colecţionarului - aduni şi foloseşti zeci de ustensile, schimbi sute de tutunuri, îţi îngrijeşti pipele, dăruindu-le celor bătrîne şi merituoase cîte un inel de argint... Cu pipa te joci, gesticulezi, pozezi, argumentezi sau dimpotrivă - te retragi în spatele unei cortine magice de fum şi taci. Toată lumea va crede că te gîndeşti la chestii profunde! Spuneţi-mi dacă banala şi mototolita voastră ţigară ştie toate trucurile astea?!

P.S. Nu, Mişu nu s-a apucat de fumat, doar se joacă - pipa aduce bucurie pînă şi nefumătorilor!

Read more...

Pasărea-ncîntării

De-adolescenţă anii încep să mă dezveţe
Se scurse primăvara cu farmecu-i curat.
Iar pasărea-ncîntării, numită tinereţe
Nu ştiu nici cînd venit-a şi nici cînd a plecat.

Read more...

Cum să-l ataci psihic pe Geoană

A fost "atacat psihic" Mircea Geoană în timpul dezbaterii decisive de la TV? La această întrebare, scepticii se vor amuza, respingînd pe nemestecate ideea, în timp ce paranoicii vor bate cîmpii despre "flăcări violete" şi "pentagrame". Ambele atitudini păcătuiesc prin suficienţă. De fapt, problema se reformulează astfel - putem influenţa, de la distanţă, starea psihică a unui om, fără să dăm de bănuit? Desigur. Cum? În diverse feluri. De exemplu, cu ajutorul drogurilor sau otrăvurilor, aplicate în mîncare, băutură sau cutanat, printr-o atingere (Viktor Iuşcenko, preşedintele Ucrainei, poate spune mai multe...). Cu ajutorul mirosurilor, plăcute sau respingătoare. Cu ajutorul feromonilor, fără miros dar atît de eficienţi. Cu ajutorul luminii, al căldurii, al sunetelor. Prin cuvinte. Dar să excludem toate aceste mijloace. Putea cineva să-l influenţeze pe Geoană, pur şi simplu... privindu-l? Şi aici, răspunsul e pozitiv. O faţă ostilă, ameninţătoare, schimbă oricui dispoziţia. Orice privire directă, prelungită, e resimţită de psihicul nostru ca o ameninţare. Pe de altă parte, cu toţii am auzit de "deochi", stare de rău indusă copiilor de priviri insistente. Deochiul, fratele mai mic al hipnozei, este real. Dar dacă Geoană a stat cu spatele la atacator? Chiar şi aşa, influenţarea e posibilă - uitaţi-vă cu insistenţă în ceafa cuiva, în autobuz sau la cinema, şi veţi observa că subiectul devine iritat şi se întoarce. Să excludem şi privirea şi să rămînem doar la acţiunea mentală - la gînd. Poate gîndul omului să interacţioneze cu materia? Da şi iar da. Să începem cu o chestie pe care toţi jucătorii de table o practică - modificarea probabilităţii. "Comanda zarului". Experimente riguros ştiinţifice au demonstrat că dorinţa jucătorului influenţează rezultatul. Să continuăm cu un fenomen destul de comun - transmiterea gîndului între mama şi copil, între fraţi, între soţi. El se manifestă prin simultaneităţi - ne gîndim la persoana respectivă şi ne suna la telefon sau simţim că i s-a întîmplat ceva rău. În fine, să încheiem cu experimentele de telepatie, tele-percepţie, biofeedback, psihocinetică şi radiestezie desfăşurate de diverse servicii secrete, universităţi şi grupuri oculte. Concluzia? E foarte posibil ca Geoană să fi fost influenţat negativ la dezbatere. E foarte posibil ca staff-ul preşedintelui Băsescu să fi comandat atacul. Dar toţi vor nega. Iar Geoană va cădea, din nou, de prostănac. Ceea ce s-ar putea să-l coste preşedinţia partidului...

Read more...

Cărţi care prelungesc viaţa

Există cărţi care calmează, există cărţi care alină, există cărţi care însufleţesc. Cine are înţelepciunea să le citească, la maturitate, poate să-şi prelungească viaţa cu 10-15 ani. Leac al plictiselii şi al depresiei, lectura aleasă face mintea ageră şi sufletul sănătos. Apoi, ca să fie tratamentul complet, cititorul de elită iese la o plimbare lungă. Atunci, în timp ce corpul primeşte ce i se cuvine, mintea continuă să cugete asupra celor citite.

Azi citesc despre Epicur, aşa cum îl înfăţişează Diogene Laertios. Cît de puţin e cunoscut acest grec, trăitor pe vremea lui Alexandru cel Mare! Mulţi îşi închipuie că a fost adeptul unei vieţi trăite în lux. Mulţi spun că îi sînt discipoli, închipuindu-şi fericirea ca pe o listă de achiziţii, fără sfîrşit. De fapt, Epicur avea gusturi mult mai simple. Era un hipiot (!) care închiriase o casă, la Atena, împreună cu un grup de prieteni, trăind la comun, de pe urma unei grădini de legume şi a lecţiilor de filosofie. Pentru Epicur, posesiunile materiale nu făceau doi bani, în lipsa altor ingrediente... extrem de importante! Reţeta lui Epicur este:

1. Un adăpost
2. Prieteni (că, fără ei, palatul se transformă în închisoare şi vinul în otravă...)
3. Libertate (adică să nu lucrezi ca sclavul, nici pentru alţii, nici pentru tine!)
4. Gîndire (să pui mintea la contribuţie...)
5. Cîte ceva de mîncare ("Trimite-mi o putinică cu brînză, să mă pot desfăta oricînd", îi scria Epicur unui prieten), de băutură, de îmbrăcat... Restul vine de la sine.

De la Epicur, omul modern primeşte mai multe lecţii:
- că primul nivel al piramidei lui Maslow se poate rezolva uşor.
- că e mai bine să lucrezi puţin pentru tine decît mult pentru alţii.
- că a împărţi un şpriţ cu prietenii e mai plăcut decît a bea singur vin curat.
- că trebuie să te opreşti şi să te contempli.
- că economia de consum e unul din multele moduri de viaţă găsite de oameni de-a lungul timpului.
- că fericirea e ceva mai mult (şi ceva mai puţin...) decît coşul plin de la hipermarket.

O singură chestiune lasă Epicur deoparte - dragostea.

Read more...

Ciocolata

Coadă la market. La casă, în faţa mea, stă o bătrînă. A pus cîteva lucruri în coş – o sticlă cu ulei, o pîine, un pachet cu carne de pui. Singurul lux – o ciocolată cu lapte. O va gusta, singură, în bucătăria de bloc, amintindu-şi de copilărie, în timp ce privirea îi va rătăci pe fereastră.

Read more...

Stăm prost la producţia de idei!

În numărul din ianuarie al “Foreign Policy”, găsesc o nouă listă a gînditorilor globali, principalii actori din piaţa mondială a ideilor. Pe primul loc se află Ben Bernanke, preşedintele Rezervei Federale, un universitar de Princeton, cu mîna pe robinetul lichidităţilor SUA, omul care a pompat sute de miliarde de dolari în sistemul financiar American. Pe locul doi – Obama, pentru reinventarea rolului Americii în lume. Pe locul trei, Zahra Rahnavard, soţia liderului opoziţiei iraniene. Nu lipsesc vedetele ştiinţei economice – Nouriel Roubini, Larry Summers sau Joseph Stiglitz, foştii preşedinţi Clinton, Havel şi Cardoso (ultimul, pentru că declanşat războiul împotriva drogurilor în Brazilia), oamenii de ştiinţă precum Richard Dawkins, inginerii de software (Linus Torvalds, creatorul filosofiei open-source, părintele LINUX). Bill Gates, George Soros şi Papa Benedict al XVI-lea împart topul cu Zhou Xiaochuan, guvernatorul Băncii Poporului din China (un anti-keynesian recunoscut). Jurnalistul Malcolm Gladwell (autorul cărţii “The Tipping Point”, tradusă şi la noi) e pe locul 19, franţuzul Bernard-Henry Levy (mai cunoscut la TV, mediul său predilect, drept BHL!) ocupă locul 31, Llosa staţionează pe 63. Alte categorii interesante – militarii (cu David Petraeus, şeful Comandamentului American, exponentul noii doctrine “Cucereşte întîi inima inamicului!”), teologii anti-al Qaida (Sayyid Imam al-Sharif), viitorologii (Kurzweil şi Cascio). Inutil să spun că, pe listă, n-a încăput nici un român – mai grav e că nici n-am auzit de jumătate dintre cei nominalizaţi… Aşadar, ţărişoara nici nu produce dar nici nu importă idei!

P.S. Dacă nu-mi daţi dreptate, ziceţi cine e tipul din poză, na!

Read more...

Casa de Lut

N-o văzusem pînă acum. Pe o coastă de deal, la trei kilometri de satul argeşean Buneşti, se ridică o construcţie insolită – la prima vedere, pare o stînă tradiţională, însă forma e neobişnuită – circulară, cu o curte interioară rotundă şi camere plasate de jur-împrejur, pe prispă. De aproape, surpriza e şi mai mare – pereţii sunt din blocuri de pămînt galben, amestecat cu iarbă, iar structura de rezistenţă, precum şi acoperişul, sunt din lemn. Nu s-a folosit nici un strop de ciment şi nici prea multe cuie – doar atîtea cît să fixeze şiţa. „Casa de Lut” de la Buneşti este ridicată de studenţii Universităţii de Arhitectură Bucureşti, în zilele de practică din 2008-2009, sub conducerea arhitectei Ana Maria Goilav, autoarea proiectului. Experimentul Buneşti vrea să demonstreze că, într-o epocă a clădirilor din oţel şi sticlă, se poate reveni la stilul tradiţional de construcţie, cu condiţia să-ţi aminteşti vechile meşteşuguri. „Casa de Lut” cuprinde în ea mult mai multă pricepere decît s-ar crede – îmbinările de lemn sunt „în coadă de rîndunică”, lutul a fost bătut cu maiul şi „armat” cu fibre naturale, temeliile, săpate adînc, pe argilă, nu reţin apa. Fumul sobelor e lăsat să iasă prin pod, pentru a întări şindrila. Dacă ar fi dotată cu facilităţi elementare – apă, canal, izolaţie – cred că aş putea sta aici. Măcar o noapte :)

Read more...

Poveste cu iepuri

Se povesteşte că, în 1924, contele Keyserlingk, exasperat că iepurii îi devastau frumosul domeniu din Silezia, a apelat la cărturarul Rudolf Steiner (foto), pentru a-l scăpa de pacoste. Contele era un tip cam ciudat - nu permitea ţăranilor să vîneze pe moşie, nici nu voia să folosească otrava. Dacă s-ar fi putut să vină cineva şi să cînte din fluier, iar iepurii să-l urmeze (cam ca în basmele germanice), bine ar fi fost. Dar Steiner era şi mai şi - iniţiat în creştinismul ezoteric, discipol al lui Goethe şi creator al pedagogiei Waldorf, a acceptat provocarea. Adept al principiului homeopatic, Steiner ştia că o substanţă se poate transforma în contrariul ei, prin diluţie continuă. De exemplu, iei o otravă, o diluezi în zece părţi de apă, apoi iei a zecea parte din diluţie şi o amesteci cu alte zece părţi de apă şi tot aşa, pînă cînd obţii, surpriză!, un remediu al otrăvii iniţiale. Sosit pe domeniul contelui, a împuşcat un iepure, i-a prelevat părţi din genitalii şi splină, le-a amestecat cu ingrediente neutre, le-a ars, a continuat procedura şi, după cîteva iteraţii, a obţinut o cenuşă pe care a răspîndit-o pe moşie. După trei zile, martorii oculari povestesc că mii de iepuri s-au strîns într-un ghem uriaş, trăgînd în vînt cu nasul. Apoi, dezorientaţi, au fugit care încotro, către pustietăţile din jur, şi picior de iepure n-a mai călcat pe acolo. Credeţi, nu credeţi - Rudolf Steiner obţinuse ceva ce-aş putea să numesc anti-feromon de iepure!

Read more...

Realitate augmentată

Şoferii selectează vocea GPS-ului. Pe telefonul mobil, Google Map ţine loc de ghid pentru vizitatorul unui oraş străin. Casca piloţilor de vînătoare oferă informaţii în timp real şi controlează armamentul funcţie de mişcările ochiului. Specialiştii numesc asta realitate augmentată. O hartă, la scara 1 la 1. O bază de date, în continuă creştere, accesibilă din oricare punct al lumii. O corespondenţă între obiecte şi proprietăţile lor. Continuum spaţio-tempo-informaţional. Dar ajunge cu denumirile! Adolescenţii societăţilor dezvoltate nu-şi bat capul cu astfel de amănunte. Ei accesează realitatea augmentată la fel de natural cum am deschide noi o carte. Mai mult, ei n-au probleme ca să se transforme în personaje virtuale. Jucaţi SIMS, jucaţi Warcraft, intraţi în orice reţea de socializare – avatarurile lor vă vor întîmpina! Multe dintre industriile culturale contemporane sînt proiectate pentru realitatea augmentată. Multe dintre industriile simbolice – finanţe, comerţ, educaţie, politică – se adaptează realităţii augmentate. E un trend pe care România nu-şi poate permite să-l ignore.

Read more...

Suferinţa înnobilează?

Stau în casă, blocat de o întindere severă de ligamente. Abia pot să ţopăi de ici-colo, ca să-mi iau o carte sau un pahar cu apă. La cît de complexă e maşina noastră bio-chimică, e de mirare nu că se defectează ci că nu o face mai des! Chestia e că durerea mă indispune – nu pot nici să dorm, nu pot nici să citesc, ascult muzică, încercînd să găsesc o poziţie a piciorului care presupune mai puţină durere. Aşa că o să-i invit pe cei care spun că suferinţa înnobilează să treacă măcar printr-o criză de măsele...

Read more...

Lancea destinului

Am terminat de citit „Lancea destinului”, de Trevor Ravenscroft, una dintre puţinele lucrări traduse la noi despre rădăcinile oculte ale nazismului. Ideea poate părea surprinzătoare, dar m-am convins de mult că enorma conflagraţie de la mijlocul secolului XX nu poate fi explicată doar prin considerente politice, economice, ideologice. Prea sînt multe lucruri misterioase în ascensiunea celui de-al treilea Reich, prea iraţională - figura lui Adolf Hitler, prea satanice – lagărele de exterminare. Ravenscroft spune povestea unei relicve puternice – lancea legionarului Longinus, cea care a străpuns coasta lui Hristos, artefact care a marcat istoria europeană, funcţionînd ca un talisman magic (în slujba Binelui sau a Răului) pentru posesorii lui, de la Carol cel Mare la Hitler. Şi, fie că-l crezi sau nu, aspecte întunecate ale personalităţii Fuhrerului se luminează – pasiunea pentru ocultism, iniţierea în Societatea Thule, posedarea. La fel, practicile ezoterice ale Ordinului Negru capătă înţeles – magia neagră, cultul sîngelui, păgînismul. O lectură interesantă, dar nerecomandată celor ce nu-şi pot reprima simţul critic. Ei, scepticii, se pot apropia de oribilul adevăr printr-o altă lucrare, cu caracter ştiinţific – „Dicţionarul critic de mituri şi simboluri ale nazismului”, al Rosei Sala Rose, apărută la Paralela 45... Dar lancea? Cu ea ce s-a întîmplat? Ne-o spune tot Revenscroft – recuperată de trupele americane din buncărul lui Hitler, relicva a fost înapoiată Muzeului de Istorie din Viena, unde se odihneşte şi astăzi. Îmi propun să o văd şi eu, cît mai curînd. Dacă nu cumva e un fals! Dar nu... Generalul Patton n-a căzut în ispită.

Read more...

Cînd piaţa nu mai reglează nimic

Vizită la Rîmnic. Fac slalom cu maşina printre gropile nou-apărute pe un drum, altădată, excelent. În jurul Cotmenei, craterele au şi 25 de cm adîncime. Număr cinci maşini trase pe dreapta, cu roţile strîmbate. Ce naiba, că n-au fost ninsori atît de mari, nici îngheţuri care să macine asfaltul? Probabil că nisipul aruncat distruge carosabilul. În Austria, şoselele urcă la peste 2500 m şi sînt ca în palmă, chiar după ninsoare. Înclin să cred că nu e vorba despre o simplă neglijenţă. La noi, firmele angajate să deszăpezească fac şi lucrări de asfaltare. Aşa că iarna folosesc substanţe abrazive, ca să aibă comenzi de reparaţii primăvara! Sub ochii îngăduitori ai statului, aceşti clienţi abonaţi la banul public nu mai au nici o ruşine. Situaţia pare generalizată. Degeaba am externalizat şi am privatizat servicii de interes social, cum ar fi lucrările publice, dacă păstrăm monopolul comenzilor. Asta nu e o economie concurenţială, piaţa nu mai reglează nimic, calitatea serviciilor nu contează. De ochii lumii civilizate, am adoptat o legislaţie ce prevede licitaţii, caiete de sarcină şi condiţii de apreciere a ofertei. În practică, prin licitaţii electronice se cumpără rechizite de cîţiva lei, iar marile comenzi ajung acolo unde trebuie. De aceea spaţiul public arată jalnic, iar unii români au făcut averi în 20 de ani cît occidentalii într-o viaţă...

Read more...

Marşul şi maneaua

Încep anul în calm şi armonie, urmărind concertul Filarmonicii din Viena, dirijată de octogenarul Georges Pretre. Nu sînt un fan al familiei Strauss însă, după ţigănia noastră muzicală de Revelion, polcile şi valsurile imperiale se dovedesc un adevărat balsam pentru nervii mei zdruncinaţi. Două ore mă simt transportat în La Belle Epoque, o civilizaţie a politeţii, a uniformelor cu fireturi, a trăsurilor, a şampaniei, a vînătorilor cu ogari. În Sala de Aur a Filarmonicii, candelabrele strălucesc, muzicienii sînt la mare ţinută, balerinele poartă rochii de bal semnate de Valentino, aranjamentele florale rafinate au fost trimise de municipalitatea din San Remo. Mare dreptate avea Confucius – guvernarea unei ţări se face (şi) prin intermediul muzicii, care trebuie să fie armonioasă, trezind virtutea poporului. O muzică prea tristă deprimă şi îndeamnă la inactivitate, una prea veselă condamnă la superficialitate, una războinică creşte agresivitatea, alta lascivă corupe auditoriul. În ce-i priveşte pe austrieci, marşul lui Radetzki se potriveşte perfect cu marmura roză din sălile de bal şi cu ciocolata – dar şi cu agresivitatea lor elegantă. În ce-i priveşte pe români, maneaua face casă bună cu mahalaua, cu ciorba de burtă, cu frustrările rezolvate printr-o lovitură de cuţit, la beţie. Pot să-mi explic această apetenţă a valahilor pentru litaniile orientale prin amestecul de sînge – neamul nostru are mult mai mult sînge străin în vene decît e dispus să recunoască. E o consecinţă a celor cinci sute de ani de turcocraţie, e o consecinţă a slăbiciunii boierilor români pentru ţiitoarele ţigănci. Nu sînt rasist, nici nu generalizez – constat un trend. Televiziunile comerciale, foarte atente la public, cunosc acest trend şi vin în întîmpinarea cererii. Mai am însă o speranţă – în 2009, şi festivalul „George Enescu” a făcut audienţe mari.

Read more...