joi, iulie 30, 2009

Secretele piramidei din Piteşti


La marginea Piteştiului, ascunsă de priviri indiscrete, o construcţie bizară se ridică în mijlocul pustietăţii. E veche, ruginită, abia se mai ţine. O zăreşti din fuga maşinii, pe centura oraşului. Dar, ca să ajungi la ea, trebuie să străbaţi staţia de epurare, să te învîrteşti printre bazine cu apă murdară, clipocindă, să înfrunţi mirosul greu. Mergi tot spre Est, către malul Argeşului. Şi, dintr-o dată, o vei vedea. E o piramidă de metal şi sticlă. O copie fidelă a Marii Piramide a lui Keops. La scara 1 pe 10. A fost ridicată în anii 80 ai secolului trecut. Şi are o poveste incredibilă. O poveste despre mintea umană care provoacă Necunoscutul, despre minuni ştiinţifice şi fenomene la limita cunoaşterii. Cîndva, această piramidă a fost un laborator de cercetare avansată. Astăzi, uşile sale sînt zăvorîte. Praful şi uitarea se aştern în straturi tot mai groase. Privind-o, te simţi Stalker în Zona lui Tarkowski, adunînd din gunoi fragmente de tehnologie extraterestră. Cine a făcut picnic la marginea drumului ? O femeie uluitoare pe nume Marioara Godeanu.

„Agenda ascunsă” a Marioarei Godeanu

Cînd vine vorba despre Piramida din Prundu, unii vorbesc şi azi în şoaptă, dîndu-ţi de înţeles că acest Laborator naţional de cercetare fundamentală ar fi fost ridicat de Armată sau de serviciile secrete. De fapt, adevărul este altul. Mult mai interesant. Închipuiţi-vă că ne-am întors în timp, în anii 80. Ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu. Era epoca luptei pentru pace care nu mai lăsa piatră pe piatră. Anii crizei energetice mondiale, cînd „independenta” Românie se dădea de ceasul morţii să găsească noi surse de energie, adaptînd, inovînd. Cîteodată, inovaţiile erau ridicole. Precum autobuzele cu rezervoarele acelea de gaz de pe acoperiş, de ziceai că sînt purtătoare de rachete. Precum poeziile lui Păunescu despre ţărani care alimentau becul de la roata de moară. Dar, de cele mai multe ori, cercetătorii români chiar îşi storceau creierii, punînd pietrele de temelie ale unor industrii respectabile, precum cea a energiei atomice. În această epocă de efervescenţă, dr. Marioara Godeanu, şefa unui colectiv de cercetare la Institutul Central de Biologie, primeşte aprobarea începerii unui experiment de avangardă la Piteşti. Era vorba despre construcţia unei staţii de epurare biologice, pentru ape reziduale, care folosea drept „filtru” nufărul egiptean, o plantă care putea fixa sedimentele. Biomasa rezultată urma să îngraşe pămînturile pe la Albota. Ridicată de pompe puternice, apa ajungea în rezervoare plasate în partea superioară a construcţiei, de unde, printr-un labirint de canale cu verdeaţă, curgea, lent, purificîndu-se. Pînă aici, nimic spectaculos. Nimic excentric, ieşit din ortodoxia comunistă. Oare ? Am trecut cu vederea un mic amănunt. Forma staţiei de epurare urma să fie piramidală. De ce ? Îndrăznim să credem că dr. Marioara Godeanu avea „o agendă ascunsă”. Domnia sa era pasionată de piramide.

Timpul se teme de piramide

Piramida – ce formă uluitoare ! Cîtă stabilitate dă ea unei construcţii... Marea piramidă a lui Keops, pe care istoricii serioşi o datează în jurul anului 2700 î.Hr. (iar cei ... vizionari, după calcule astronomice, spun că are 12.000 de ani vechime!), a rezistat timpului, păstrîndu-şi şi astăzi măreţia. Aşezată pe un plan pătrat, cu latura de 240 de m, are o înălţime de 146 m, înglobînd 2,3 milioane de blocuri de piatră, cîntărind fiecare 2-3 tone. Ridicată de confrerii iniţiatice de constructori, care lucrau la ea toată viaţa! De două sute de ani, piramida încinge spiritele şi provoacă polemici. Se întîmpla pe vremea lui Napoleon (care a dormit o noapte, singur, în piramidă, şi a interzis apoi soldaţilor să-l întrebe cum a fost...), se întîmplă şi astăzi. Degeaba încearcă domnul acela cu pălărie, oficialul egiptean pe care-l vedem pe „Discovery”, să ne spună că piramida era un simplu mormînt. Mormînt aliniat după stele, cuprinzînd în proporţii numerele „de aur” ale matematicienilor ? E o simplă întîmplare, au strigat egiptologii de modă veche. Dar fenomenele stranii care se înregistrează în piramide, la o treime de bază şi două de vîrf, în camera mortuară ? Nu sînt statistic reproductibile în condiţii de laborator, au răspuns savanţii respectabili. Dr. Marioara Godeanu avea cunoştiinţă despre această dispută. Ştia că, în anii 70, un ceh a brevetat o piramidă din carton care ... ascuţea la loc lamele de ras, plasate sub ea. Ştia că, aşezînd sub pat piramide miniaturale, somnul celui care se odihneşte acolo devine mai profund şi mai liniştit. Văzuse că alimentele se păstrau perfect sub o piramidă de sticlă, iar o plantă bolnavă se vindeca mai repede. Totul sugera că există un „efect de piramidă”, o modificare a continuumului spaţio-temporal sub influenţa formei acestui obiect. În definitiv, Einstein demonstrase că „pânza Universului” poate fi „şifonată” de obiectele cu masă foarte mare. Şi atunci, dr. Marioara Godeanu s-a hotărît să ridice o piramidă- laborator. Chiar şi sub „masca” unei staţii de epurare.

Măsurători radiestezice şi cîrnaţi

Nu ştim cu siguranţă ce a urmat. Unii vorbesc despre fişete închise, cuprinzînd mii de pagini, rod al experienţelor din Piramidă. Martorii oculari, cu care am putut sta de vorbă, ne-au încredinţat că staţia funcţiona foarte bine, plantele crescînd aproape miraculos. Se deschiseseră chiar noi direcţii de cercetare – înspre industria farmaceutică. S-a studiat influenţarea fenomenului de cristalizare din soluţii suprasaturate, în sensul numărului de germeni şi a mărimii acestora, remarcîndu-se diferenţe semnificative în funcţie de zona din piramidă în care este plasat cristalizorul. O serie de măsurători radiestezice au sugerat că spaţiul interior era într-un anumit fel structurat. S-a văzut cum creşte viteza de polimerizare a unor răşini epoxidice. Şi, peste toate aceste experimente strict obiective, sute de impresii subiective: senzaţii de bine, de linişte pentru cei dinăuntru. Şi astăzi mai umblă vorba despre paznici bolnavi care, dormind în piramidă, s-au înzdrăvenit sau, şi mai uluitor, despre femei sterile devenite mame ! Lăsînd zvonurile de-o parte, să mai amintim experimentul cu piramide aşezate pe stupi, la care producţia de miere a crescut semnificativ. Apăruse o adevărată „modă” a piramidelor, confecţionate artizanal din carton sau numai cu laturile din cupru – oamenii observau cum se schimbă gustul apei păstrată în piramidă, al fructelor, al cărnii, reînvăţînd, de fapt, ceea ce strămoşii lor, dacii, ştiau şi aplicau de mult – cîrnaţii se păstrează cel mai bine în podul piramidal, daţi la fum şi uscaţi !

Ipoteze, ipoteze...

Cum pot fi explicate toate aceste lucruri? Ce poartă în Necunoscut deschide piramida? Colectivul Marioarei Godeanu, dar şi alţi cercetători (şi entuziaşti...) din lumea întreagă au formulat diverse ipoteze explicative:

# Există un cîmp universal, cosmic, o vibraţie, o „muzică a sferelor”, pe care piramida o accentuează, funcţionînd ca un „ghid de undă”, ca o antenă de emisie recepţie. Poate şi pentru că raportul care caracterizează piramida, raportul dintre latura pătratului de bază şi înălţime este 1,618, numărul de aur, proporţia care se găseşte, ca o marcă a lui Dumnezeu, în toată lumea vie.

# Vibraţia piramidei interacţionează cu componentele materiei. De exemplu, esenţele de flori sînt foarte amplificate, cristalele cresc, apa pierde gustul de clor. Microcîmpurile organismelor vii (puse în evidenţă prin fotografia de tip kirilian) sînt modificate de vibraţia piramidei.

De ce s-au oprit cercetările?

După Revoluţie, Piramida din Prundu n-a mai fost folosită. Motivele nu sînt greu de ghicit – institutele bucureştene de cercetări au rămas fără finanţare. Treptat, cercetătorii au fost obligaţi să caute alte zone de activitate. Cercetarea românească, la fel ca întregi ramuri industriale, a ajuns la gunoi. Abia s-au găsit bani pentru plata personalului de întreţinere. E de mirare că n-au dat buzna căutătorii de fier vechi, să facă piramida zob. Astăzi, ea rezistă structural şi întîmpină, misterioasă, zorile, aşteptînd timpuri mai bune. Timpuri în care firme private să fie interesate de o investiţie în cunoaştere.

vineri, iulie 17, 2009

La plajă cu Aristotel


La Salonic, în cetatea veche

Cînt la pentafon!

Uranopolis

Stagiritul

Aşa cum am promis, iată un fragment din reportajul din Grecia. El poate fi citit integral în ediţia de săptămîna viitoare a Jurnalului de Argeş...


„Staghira? Uite pe-acolo...”

Miercuri, refacere şi cumpărături. Dăm o fugă pînă la un „Lidl”, depistat în apropiere. E interesant că, în Halkidiki, peninsulă aridă, fără nici un rîu (!), baxul de apă plată face patru lei, mai ieftin ca-n România, patria izvoarelor! Refac şi stocul de bere, alegem nişte ouzo şi nişte coniace pentru cadouri. La casă, tutunul de pipă e şapte euro – pe jumătate ca la noi. Nu mă mai miră nimic. După-amiază, plajă la umbră (!), cu două cărţi excelente – „Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle”, de Robert Flaceliere, şi „Istoria grecilor”, de Indro Montanelli. Un literat francez şi un ziarist italian, ambii fascinaţi de miracolul Eladei. Dar şi de neputinţa grecilor antici de a ieşi din individualitate, din dezbinare. Democraţia ateniană, atît de lăudată, funcţiona în comunităţi cetăţeneşti mici, în polis, pentru că era participativă, nu reprezentativă. Funcţiile se trăgeau la sorţi şi se exercitau pe perioade foarte scurte. De fapt, oricare cetăţean din Atena (şi erau vreo 20 de mii) ajungea pentru o zi preşedintele republicii! Evident, femeile, metecii (străinii stabiliţi în cetate) şi liberţii (sclavii eliberaţi) nu participau la treburile publice. Iar sclavii (vreo două sute de mii, pe vremea lui Pericle), nici atît! Polis-urile alcătuiau alianţe, însă nimeni nu se gîndea la proiecte naţionale! Cetăţile se priveau cu suspiciune, fiecare ţinea cu dinţii la organizarea şi la zeii săi, ba mai trăgeau şi ziduri straşnice între ele. Atena avea zidurile sale lungi, care o uneau cu Pireul, astfel încît îi dădea mîna ca, în timp de război, să aducă între ziduri toată populaţia Aticii, iar spartanii puteau să pună foc şi să pustiască întreaga regiune. În dosul zidurilor sale, alimentată de flota din Pireu, cetatea lui Socrate rezista oricărui asediu. Rezultatul? Grecia antică n-a avut niciodată o reţea normală de drumuri, nici n-a făcut agricultură pe suprafeţe extinse, ca Roma. De aceea, nu există un Ev Mediu grecesc, există Bizanţul şi Islamul, dar statul modern s-a născut tîrziu.
Joi. Eh, azi mi-am propus să-i fac o vizită domnului Aristotel! Ilustrul discipol al lui Platon, care îi spunea „Creierul”, autor al peste 80 de tratate diverse, de la „Poetica” la „Politica”, părintele eticii nicomahice şi al logicii, s-a născut la Stagira, în peninsula Calcidică, în 385 î.Hr. Nu e departe de Psakoudia, cam vreo sută de km. Pe cai! Aleg o cale care se depărtează de coastă, înfigîndu-se abrupt în munte. Măslinii lasă locul unor păduri de răşinoase şi unor fîneţe, aproape uscate sub soarele arzător al Macedoniei. Evident, mă rătăcesc cu harta în faţă şi ocolesc... Pe cine să întreb? Noroc că, in middle of nowhere, răsare o staţie British Petroleum. Fac plinul şi o întreb pe mamaia de la pompă unde stă conu’ Aristotel. „Staghira?”, rîde bătrîna. „Ia-o încolo-şa!”. Rîde şi nevastă-mea, care ghicise de mult drumul... În fine, ajungem într-un sătuleţ de munte. Case albe, cu acoperişuri în pantă lină, se vede că nu ninge pe-aici. Peste tot, flori şi verdeaţă, copaci seculari şi... un parc tematic, deschis de municipalitate. Intrăm şi ne minunăm. Pe iarba verde sînt plasate dispozitive care demonstrează contribuţiile Stagiritului la ştiinţa fizicii – aici un ceas solar şi o lentilă care aprinde tot ce-i pui în focar, dincolo pendule pentru transmiterea impulsului sau reflectoare parabolice, pentru transmiterea la distanţă a sunetului. Ciocănesc într-un pentafon, constituit din blocuri de greutate diferită, care scot note muzicale! Prin iarba deasă, blocuri de marmură inscripţionate cu fragmente din „Fizica”: „Nici o mişcare nu poate dura la infinit” sau „Aerul este un mediu conductor pentru sunet şi culoare”. Da, Aristotel poate fi considerat şi un mare om de ştiinţă, un clasificator şi un naturalist. Sătui de lecţii, ne tragem într-un colţ liniştit şi stăm la plajă. La plajă cu Aristotel...

La poalele muntelui Athos

E miezul zilei şi o întindem către Uranopolis, o aşezare pescărească, la poalele Muntelui athos, Aghios Oros, cum spun grecii. Pînă aici poţi merge cu maşina. Mai departe începe statul mînăstiresc, unde nu poţi intra fără aprobare. Cam ca la Vatican... Athosul se ridică maiestuos pînă la 2000 de metri, iar mănăstirile sînt cocoţate pe pantele sale. Nu poţi să ajungi dintr-un loc în altul decît pe jos, pe poteci de măgăruşi. Ne oprim în Uranopolis, cu gîndul să găsim un vas, pentru o croazieră în jurul Sfîntului Munte. Nici o şansă, am ajuns prea tîrziu. Nu ne mai rămîne decît să ne plimbăm prin port şi pe faleză, plină de magazine de suveniruri şi de taverne. Peste tot se vorbeşte ruseşte (dar şi româneşte), iar chelnerii aproape că te trag la ei în locantă, la umbră. O tavernă a arborat chiar tricolorul românesc! Aglomeraţie, rusoaice bătrîne, venite să vadă perla ortodoxiei, greci tineri şi bronzaţi, palicari cu mustaţă, învîrtindu-se pe lîngă bărci. Parcă sînt în „Toate pînzele sus”... La o răspîntie, dăm nas în nas cu... Ovidiu Ioaniţoaia, pe care-i invit la o bere! Din păcate, celebrul jurnalist se grăbeşte, aşa că berea ne rămîne doar nouă! Ca să uităm de necazul cu vaporul, încercăm niscaiva baclavale şi cafele greceşti cu caimac. A mai trecut o zi în Elada. O zi dulce, precum prăjitura în care ne înfigem, lacomi, linguriţa!

duminică, iulie 12, 2009

La Egee...




M-am întors după o săptămînă în Halkidiki - Macedonia, cum zic grecii. Am făcut plajă în mici aşezări de pescari - Vorvourou, Uranopolis, m-am plimbat prin sate de munte - Stagira, am cumpărat nimicuri din Salonic. Nimic spectaculos, linişte, soare, chiparoşi. M-au întovărăşit două cărţi minunate - Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, de Robert Flaceliere, şi Istoria Grecilor a lui Montanelli. Peste cîteva zile, după ce-mi adun minţile împrăştiate de 2500 km la volan, voi pune pe blog şi ceva impresii... Pe aici, cam a plouat, nu?

P.S. X, Geocer, Oceania - mulţumesc pentru urări & mîngîieri pet!!!

joi, iulie 02, 2009

Plec spre Thalassa...


...iar blogul intră o săptămînă-două în vacanţă. Mă voi întoarce cu un reportaj de călătorie în Grecia - patria zeilor. Sper să ajung la Delphi (măcar la Meteora, Salonic şi Stagira, na!). Ceea ce vă doresc şi vouă!

P.S. Dacă treceţi pe aici, vă rog să-mi mîngîiaţi pet-ul. Are nevoie de tandreţe. Mersi frumos...