sâmbătă, februarie 28, 2009

O nouă carte...


Aviz studenţilor mei... A apărut "Secretariat de redacţie - note de curs", volum care poate fi găsit la biblioteca facultăţii şi la librărie. Acum nu mai aveţi nici o scuză!

vineri, februarie 27, 2009

Scrisori către un tînăr jurnalist (III)


Formarea

Dragul meu,

Au fost ani cînd, în presă, putea intra oricine. Cu o singură condiţie – să nu ceri bani mulţi! În lăcomia lor, patronii de ziar angajau vînzătoare de butic, bucătărese, paznici de noapte, transformîndu-i în jurnalişti! Cum zice francezul – tel maitre, tel valet! Astfel, am avut „plăcerea” să lucrez alături de foşti puşcăriaşi, de alcoolici, de bolnavi mintal, cărora trebuia să le dau subiecte, să le citesc mîzgăliturile, să le corectez, să le public. A doua zi, mii de oameni cumpărau marfa, iar patronii adunau cu sacoşa bancnotele murdare, ca să le transforme în vile şi ML-uri. Unii dintre ei nici nu ştiau să numere, îşi aduseseră în firmă rudele, ca să le ţină contabilitatea, iar astea se transformaseră în cele mai jegoase potăi – umile cu binefăcătorii, agresive cu restul lumii…

Am cunoscut „ziariste” adunate de pe scările redacţiilor, unde veniseră cu alte treburi (de exemplu, să-şi repare pantofii la un atelier din clădire), „analişti” cu diplomă de bacalaureat, hoţi de buzunare care ţineau rubrica sportivă. La miezul nopţii, „redactorii de serviciu” se masturbau sunînd la liniile erotice (încă nu se inventase internetul). Redacţiile înghesuite, fără birouri, telefoane sau… WC-uri, miroseau a transpiraţie. Iar turma se cerea strunită – asistam la două şedinţe de tortură, una dimineaţa, alta seara, în care şefii zbierau, înjurau, îţi aruncau în cap cu scrumiera. Astfel, ca într-o cumplită instrucţie de front, pifanii presei libere din România învăţau cîteva procedee rudimentare de luptă – cum să scrie o ştire, cum să rupă maţele cu baioneta… Apoi, trupa făcea salt înainte, pe teren, de unde, la căderea nopţii, se întorcea cu ce jefuise. Şi asta şase zile pe săptămînă.

Cum le-am fost caporal, nu pot să-i urăsc pe aceşti oameni. Carne de tun. Fără cărţi de muncă, fără asigurări şi pensii, puţini au supravieţuit războiului. Şi mai puţini fac, în continuare, presă de calitate. Dar îi dispreţuiesc pe „generalii” care şi-au strîns averi pe seama lor – mi se par la fel de odioşi precum stăpînii de sclavi. Sau precum cei ce exploatează munca unor copii. Da, jurnaliştii „făcuţi la apelul bocancilor” erau liberi să-şi caute altceva de muncă. Da, mulţi dintre ei erau nişte orduri, cum ziceam mai sus. S-a întîlnit cererea cu oferta, vorba economistului. Dar culmea e că, acum, după ce şi-au spălat banii, unii dintre „comandanţii” ăştia ne ţin discursuri despre etică şi despre cît de jos a ajuns breasla, din punct de vedere profesional. Ei, oamenii care n-au plătit niciodată un curs de formare pentru angajaţi… Ei, profitorii capitalismului sălbatic… Noroc că nu-i mai bagă nimeni în seamă.

Desigur, tu nu mai eşti obligat să lucrezi într-o astfel de lume. Între timp, competiţia s-a accentuat. Patronii despre care-ţi spuneam ori au tras obloanele, ascunzîndu-se la dracu în praznic ca să-şi molfăie averea, ori se văd puternic concuraţi de un nou val de capitalişti, de data aceasta unii adevăraţi, care au făcut bani în alte domenii şi îşi diversifică activităţile. În capitală, multinaţionalele operează licenţe de emisie pentru radio şi televiziune, publică ziare şi reviste, şi e de aşteptat să se dezvolte în teritoriu. De aceea, tu trebuie să te iei foarte în serios, să investeşti în formarea ta profesională. Cum? Simplu… Ca în orice carieră. La început, trebuie să urmezi o facultate de profil. Jurnalism, Comunicare Socială, Relaţii Publice. Orientează-te către Universităţile autorizate de către ARACIS, fie că sunt private, fie că sunt de stat. În Piteşti, dă-mi voie să fiu subiectiv şi să-ţi recomand UCB! În Bucureşti – mergi la SNSPA! Orice ai alege, să ştii că vei scoate bani din buzunar să plăteşti. Aşa e normal – cunoaşterea e o resursă preţioasă. Asta te va responsabiliza…

Ai absolvit facultatea. Caută o redacţie cu potenţial. Priveşte produsul şi judecă – acest ziar/săptămînal/lunar are viitor? Depune-ţi CV-ul pe site-uri specializate, precum e-jobs. Apoi, odată angajat, învaţă de la cei din jur, de la colegi, de la şefi, de la vedete… Peste cîţiva ani, te poţi gîndi la un master. Durează, conform convenţiei de la Bologna, numai doi ani, dar te va pune la curent cu noutăţile şi îţi va da o bază teoretică mai solidă pentru profesie. Trebuie şi doctorat? Nu neapărat, dacă nu vrei să intri în învăţămînt. Poţi foarte bine să te autorizezi şi să lucrezi în propria ta firmă. Să fii free-lancer, nu rob pe plantaţie! Dar, între timp, ai de făcut ceea ce se cheamă „învăţare continuă”. Ai de citit literaturile lumii. Şi nu te opri la literatură. Trebuie să ştii cîte ceva despre economie, politologie, sociologie. Trebuie să vorbeşti curent una-două limbi străine, să fii conectat cu evoluţia ştiinţei şi a tehnologiei. Şi, mai ales, să ai un domeniu predilect de expertiză. Poeţii boemi? Au murit de foame… Scriitorii famelici? România n-are o piaţă atît de mare ca să poţi trăi confortabil din ficţiune. Suntem jurnalişti, trebuie să ne afirmăm în non-fiction. În Occident, ziariştii de marcă scriu cărţi de reportaj, biografii, eseuri şi analize, colaborează cu instituţii şi autorităţi, fac cercetare, călătoresc, ocupă posturi administrative şi catedre, se lansează în politică. Lumea e diversă, succesul nu se mai reduce la a deschide o fiţuică de provincie! Nu uita, scena ta e acum lumea întreagă şi orice dezvoltare profesională e posibilă! Lenea, ignoranţa, suficienţa şi provincialismul sunt alte nume pentru eşec. Zboară, prietene, întinde-ţi aripile !

marți, februarie 24, 2009

Scrisori către un tînăr jurnalist (II)



Menirea

Îţi spuneam, în urmă cu o secundă, că nevoia psihică m-a împins să intru în presă. Prea fals, prea ipocrit, prea mincinos fusese regimul comunist, încît simţeam că nu pot să mai tac. A fost o izbucnire terapeutică, aş spune acum, altfel cred că riscam o boală mentală. Ai auzit, dar nu poţi să-ţi imaginezi – cu cît o duceam mai rău, cu atît eram obligaţi mai tare să ne declarăm fericiţi, încrezători şi mîndri ! Peste lumea de noroi a tovarăşilor se aşternea un covor greţos de minciuni. De frica Securităţii, nimeni nu mai avea încredere în nimeni. Priviri piezişe, vorbe în răspăr… Ajunsesem ca sclavul regelui Minos, care ştia că stăpînul are urechi de măgar, dar nu putea să spună, temîndu-se pentru viaţa sa! O ipostază greu de închipuit în România de astăzi, trebuie să recunosc – am căzut în cealaltă extremă, îi spurcăm pe toţi, nu mai recunoaştem nici o autoritate. Dar să nu anticipăm… Îţi povesteam despre schizofrenia generală de pe vremea lui Ceauşescu. Ultimii ani ai regimului său au fost cei mai grei. Din fericire, eu i-am trăit la Bucureşti, student la Politehnică, într-o atmosferă boemă, fără să simt prea tare crivăţul propagandei. Mergeam la concerte rock, în „Preoteasa” (Casa de Cultură a Studenţilor, botezată după un ilegalist comunist, care s-a dovedit apoi, straşnică ironie, că fusese informator al Siguranţei!), la „Cinematecă”, prin librării şi anticariate. Ascultam „Pink Floyd”, „Deep Purple” şi „Dire Straits”, citeam Mateiu Caragiale şi Tudor Vianu (groaznic!), vara mă mutam la Constanţa. Facultatea ? Am făcut-o „din poignet”, că eram băiat deştept… Aveam o abilitate deosebită la matematică, fără să fi mers la olimpiade sau mai ştiu eu ce. Numai că fericirea nu ţine veşnic. În toamna lui ’89, m-am trezit tînăr inginer electrotehnist, specializat în roboţi industriali, printre primii cincizeci din ţară, cu repartiţie guvernamentală la o fabrică din Rîmnicu Vîlcea. A fost căderea din Paradis! În mijlocul muncitorilor asudaţi, secretarul de partid mi-a urat bun venit în lumea reală, dîndu-mi de înţeles că n-am nimic de făcut. Era inflaţie de ingineri la IEH!

Să te scutesc de amănunte. Am rămas în întreprinderea aia un an şi jumătate, dar nu-mi stătea gîndul la inginerie. Descoperisem presa. Colaboram cu diverse foi, evident, fără simbrie. Mă îmbăta mirosul de cerneală tipografică şi mă umflam în pene, cînd îmi vedeam semnătura prin pagini. Şi, har Domnului!, aveam ce scrie. Apăruseră partidele politice, pulovărul roşu, manipulările prin televiziune, FSN-ul, „măi, animalule!”, „dolarii falşi” de la liberali, Coposu salvat cu TAB-ul. Pe 15 iunie 1990, eram în Bucureşti, pe urmele minerilor. În aer persista mirosul incendiilor iar militarii formau un cordon ce înconjura, total inutil, Splaiul Dîmboviţei. Îmi contactasem foştii colegi de facultate, Buşcu, Vulpe, Liviu Mihaiu, erau îngroziţi de atrocităţile girate de Iliescu, se pregăteau să scoată „Caţavencu”. Poate ţi-e greu să înţelegi, dar atunci am simţit că fac şi eu parte din ceva mai mare decît mine, că am o cauză pentru care să lupt, că sunt o părticică din, oribilă expresie, „societatea civilă”. Că ziarul e o armă împotriva noii Puteri, că scrisul schimbă lumea. Probabil că aşa se vor fi simţit şi paşoptiştii, cu Bălcescu şi Rosetti, iertată fie-mi comparaţia. Aşa că n-am ezitat deloc. Mi-am dat demisia de la IEH şi m-am dus val-vîrtej în redacţia „Curierului de Vîlcea”, ziarul local particular. Evident, că doar nu era să mă duc la „Evenimentul”, moştenitorul organului comunist „Orizont”! Ce-am găsit acolo, e altă poveste, care merită vreodată spusă. Dar să nu mă lungesc. De atunci am schimbat numeroase redacţii, m-am mutat dintr-un judeţ în altul, am făcut presă scrisă, radio, TV, mi-am luat un masterat în „Jurnalism şi Comunicare Socială” la SNSPA, am început cursuri doctorale, m-am aşezat la casa mea, am făcut burtă şi m-am îmburghezit. Dar, crede-mă, n-am uitat niciodată de ce am ales să fiu jurnalist. Ai înţeles, desigur. Nu din calcul. Nu pentru bani. Ci din ură. Din spirit iacobin. Din activism. Din orgoliu. Din credinţa că pot schimba ceva în bine. Aşa a fost atunci. Acum, după 20 de ani, scriu asta şi zîmbesc. Am văzut, între timp, cum unii, puţini, s-au îmbogăţit din idealurile noastre. Alţii au renunţat. Alţii au murit la datorie. Generaţia ta ştie că presa aparţine „mogulilor” şi „face jocuri”. Că publică poze cu morţi şi răniţi, cu funduri goale… Ce Bălcescu, ce Rosetti? Mircea Badea, frate! În gura mă-sii! Dă-mi voie, dragul meu, să nu fiu de acord. Poate că vremurile s-au schimbat. Poate că băşcălia e un mod de viaţă. Poate că te-ai născut şi ai crescut după blocuri şi te orbeşte furia. Poate că te mînă părinţii să ai şi tu o diplomă… Dar nu vei fi niciodată un adevărat jurnalist dacă n-o să aderi la ceva mai mare decît tine! La nişte valori, la nişte idealuri. O să-ţi iert orice orgoliu, o să zîmbesc complice, o să-ţi înghit „superbia imberbiei”! Dar arată-mi că ţi-ai ales profesia asta pentru că-ţi pasă. De drepturile cetăţeanului, de cîinii vagabonzi, de copacul din colţ, de ce vrei tu. Arată-mi că eşti empatic. Arată-mi că vrei să înţelegi lumea şi, mai ales, s-o schimbi în bine. Suntem martori privilegiaţi ai spectacolului semenilor noştri, suntem moraliştii unui timp al lipsei de morală, suntem ultimii apărători ai celor slabi şi necăjiţi. Oricît ne-ar dezamăgi, nu ne putem permite luxul de a ne dispreţui publicul. Asta se poate ierta la Cioran, care se răscumpără prin stil, nu la un jurnalist… Nişte cavaleri ai ridicolului, da. Totuşi, cavaleri... Mai presus de carieră, de îmbogăţire, de gîdilarea ego-ului, caută să îţi pese de ceva. De altceva decît de tine... Caută să faci un pic de bine. Asta, cred, ne e menirea...

duminică, februarie 22, 2009

Scrisori către un tînăr jurnalist


Dragul meu,

Ne-am cunoscut, probabil, la unul din cursurile mele de la facultate. Sau am lucrat împreună, într-o redacţie. Mai simplu, poate ţi-am vorbit cîndva despre ce înseamnă să fii jurnalist, invitat de profesorul tău, la vreo oră de „Dirigenţie”. Oricare ar fi fost circumstanţele întîlnirii noastre, simt că ţi-am rămas dator – au rămas atîtea lucruri nespuse, parte din cauza timpului limitat al interacţiunii (în definitiv, lucrăm în colective), parte din cauza măştilor sociale pe care le-am purtat. Acum, cînd nici tu nu-mi mai eşti student sau subordonat, nici eu – profesor sau redactor-şef, acum, cînd nu mai avem de făcut vreun număr de ziar sau de pregătit vreun examen, simt că a venit momentul să-mi plătesc acea datorie. Mă obligă amintirea curiozităţii tale, privirea aceea deschisă cu care mă urmăreai vorbind, bunăvoinţa de a accepta autoritatea. Sigur, „a mai trecut de-atunci ceva, albul de var nu-i chiar la fel”, vorba cîntecului, ai învăţat între timp să zbori cu aripile tale, îţi cîştigi existenţa din presă, ai devenit o persoană cunoscută, avînd propriile convingeri şi valori. Astăzi, tu te pregăteşti să devii autoritatea, te pregăteşti să intri în arenă, îţi citesc articolele şi editorialele, te-am văzut la televizor. Cu atît mai bine. Armele tale sînt lucitoare şi tăioase, şi mă simt mîndru că te-am ajutat să le forjezi, să le baţi pe nicovală. Dar lumea devine un loc din ce în ce mai periculos, care îşi rafinează mereu capcanele pentru suflet. Aşa că îngăduie unui războinic bătrîn să ţi le descrie. Apoi vei judeca singur. Ştiu că poţi s-o faci...

Zîmbeşti, desigur, urmărind retorica mea ... bătrînească. În definitiv, n-am 80 de ani, ca Andre Maurois, cînd compunea „Scrisoare deschisă către un tînăr”, ca să zic că le-am văzut pe toate. Nici nu mă ridic la autoritatea morală a lui Ernesto Sabato, ca să-ţi spun „Dragul şi îndepărtatul meu tînăr”. N-am charisma lui Gabriel Liiceanu, în „Scrisoare către fiul meu”. Dar ceva-ceva mai ştiu şi eu. Pînă la 25 de ani, am cunoscut teroarea ceauşistă, acel regim prostocratic, care te îndobitocea, despre care tu nu ai decît palide amintiri. Am ieşit din comunism cu o ură nestinsă la adresa dictaturii şi a oamenilor care au făcut-o posibilă. Aşa că următorii 20 de ani am încercat să spun adevărul, să modific ceva în mentalul concetăţenilor mei. Iar cea mai bună metodă pentru asta mi s-a părut presa. Am trecut prin mineriade, violenţe, răsturnări de guvern. Am scris despre patru preşedinţi, despre zeci de parlamentari, despre sute de scandaluri şi afaceri. Îţi închipui că s-au strîns ceva articole... Pe unele le-am strîns între coperţi de carte, poate ţi-au căzut în mînă. Privind retrospectiv, nu-mi dau seama cît de mult am reuşit să schimb lumea. Da, România s-a civilizat faţă de momentul 1989, dar apoi s-a îmbolnăvit de altele... Lupta pare fără sfîrşit. Apoi, cînd flacăra tinereţii s-a transformat în jar, m-am gîndit să fac un pas în spate. Aşa că, de vreo cinci-şase ani, cum ştii, lucrez cu studenţii, călătoresc şi scriu despre alte locuri şi civilizaţii. Mai nou, fac management cultural. Deci nu sînt chiar un dinozaur, aşa cum le place colegilor tăi de generaţie să numească orice om trecut de 50 de ani... Pe undeva, vă înţeleg. Prea e condusă lumea asta de oameni bătrîni, care cred că au mereu dreptate, prea e dură lupta pentru resurse, iar tinerii sînt puşi în situaţii umilitoare. Dar, atenţie! În sine, bătrîneţea nu e un păcat, aşa cum tinereţea nu e o virtute! Dacă bătrînii sînt nişte dinozauri, pentru că au talia mare, creier mic şi se mişcă greoi, tinerii ce sînt? Sînt nişte velociraptori, că tot îţi place „Jurassic Park”, iuţi şi oportunişti, atacînd în haită ! Hai să ieşim din aceste clişee şi să judecăm oamenii după ceea ce fac şi sînt! Şi, mai ales, hai să ne ascultăm unii pe alţii, cu empatie şi bunăvoinţă! Nici un vîrstnic nu va fi respectat, dacă nu e generos. Şi nici un tînăr nu se va face remarcat, dacă nu poate admira... În definitiv, din întîlnirea vîrstelor, nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Şi, cu asta, gata preambulul! În scrisoarea viitoare, îţi voi spune ce cred despre menirea jurnalistului...

marți, februarie 17, 2009

Premii pentru cultură














Gata, am dat şi premiile Direcţiei judeţene Argeş pentru cultură... „Premiul de Excelenţă pentru muzică” a revenit profesorului universitar doctor Vasile Vasile, titular al Catedrei de Pedagogie muzicală Piteşti, autor al uneia dintre cele mai apreciate cărţi în materie de istorie muzicală - „Tezaur muzical românesc din Muntele Athos“. Premiul pentru artă plastică a fost cîştigat de către pictorul Ion Pantilie, autor a numeroase expoziţii în ţară şi străinătate, profesor prin mîna căruia au trecut mulţi pictori de valoare. Premiul pentru literatură i-a fost oferit prozatorului Dumitru Augustin Doman, pentru „Moartea noastră cea de toate zilele”, carte care, în 2008, a dat lovitura în materie de premii obţinute la concursuri literare în întreaga ţară. Premiul pentru teatru i s-a oferit actorului Dan Ivănesei, premiul pentru management cultural directorului Bibliotecii Judeţene, Octavian Sachelarie şi premiul pentru animaţie culturală şi jurnalism, poetei Denisa Popescu. Premianţii au primit tablouri semnate de maestrul Augustin Lucici, înfăţişînd vechiul Piteşti, ca să ne amintim ce-am avut şi ce-am pierdut...
(P.S. Mulţumesc bitpress pentru fotografii şi text!)

luni, februarie 09, 2009

Ars longa, vita brevis



Leapşă de la Mişu Alexandrescu, despre obiceiurile mele de lectură. O să răspund, cu toate că, înaintînd în vîrstă, cărţile mi se par din ce în ce mai neimportante. Citesc destul de mult şi de variat, însă a dispărut PATIMA de a şti totul. Ars longa, vita brevis... Lectura îmi apare ca o activitate de tinereţe. Bătrînul are, deja, propriile poveşti, a întîlnit Binele şi Răul, îşi rememorează viaţa în diverse chei hermeneutice. La maturitate şi la bătrîneţe nu se mai citeşte roman ci, să-i zicem, carte de înţelepciune.


1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
Cum ziceam - depinde de vîrstă. Romane? La 14 ani, probabil "20 de mii de leghe sub mări". La 18 - "Abbadon exterminatorul". La 25 - "Numele trandafirului". La 30 - "Jocul cu mărgele de sticlă". La 35 - "Muntele vrăjit". La 40 - "Ravelstein". Şi aşa mai departe. Dar poezia? Dar eseul? Dar marile lucrări ale ştiinţelor umaniste? Aici e nucleul de recitire al oricărui intelectual.Dintre favoriţi, amintesc doar cîteva nume - Hermes Trismegistul, Platon, Eschil, Sf. Pavel, Sf. Augustin, Ficino, Rabelais, Shakespeare, Locke, Montesquieu, Goethe, Darwin, Jung, Camus, Aron, Revel, Habermas... Dar înţelepţii şi îmbunătăţiţii ?Oswald Wirth, Guenon, Ibn Arabî... Dar marii gînditori politici ? Marx,Kaplan, Mosca, Pareto, Popper, Ayn Rand.. Dar ai noştri? De la Eminescu la Arghezi, de la Drăghicescu la Noica, de la Eliade la Culianu? Dar istoricii? Dar... Uf, e imposibil de răspuns la o astfel de întrebare. Ca şi cînd ai întreba care e cea mai buna mîncare pe care ai gustat-o!

2. Ai facut cadou cărti?
Evident.

3. Care este viitorul literaturii?
Habar n-am. Dar, cît vor trăi oamenii, vor trăi şi marile lor poveşti. În Star Trek, în cabina sa de pe Enterprise, căpitanul Picard ţine, sub un clopot de sticlă, un exemplar pe hîrtie din "Moby Dick".

4. În ce limbi ai citit cărţi?
Română, franceză, puţin în engleză.

5. Ce carţi “celebre” nu ţi-au plăcut?
Oho, destule! Nu mi-a plăcut Dostoievski, cu veşnicele lui lamentaţii la adresa unui Dumnezeu care permite suferinţa nevinovaţilor. N-am putut trece peste scenele de cruzime, în care sînt maltrataţi copii şi cai, aşa cum nu mă pot uita la documentarele despre uciderea puilor de focă. Ce treabă are Dumnezeu cu asta? De vină e maimuţa vicleană, capabilă de bine şi de rău, deopotrivă. Liberul arbitru, cum vrei să-i zici... Dumnezeu oricum nu poate fi cuprins de mintea omenească. Nu mi-a plăcut romanul realist francez, Balzac, să zicem, nu m-a interesat lumea aceea. Aşa cum nu mi-a plăcut Rebreanu. Abia acum, cu vîrsta, încep să-l descopăr pe Balzac.

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
Din nou, habar n-am! Dacă ar fi după premiile Nobel, aş zice că America Latină, Franţa, Rusia, Statele Unite ale Americii. Oricum, votez cu sud-americanii: Borges, Marquez, Llosa, Bastos, cortazar, Sabato et comp - pe ăştia i-am citit, oricum, din scoarţă în scoarţă, prin anii 80 ai secolului trecut (!), pentru că scriau despre dictatură. Astăzi, descopăr cu plăcere scriitori precum Reverte, Vonnegut, Nabokov sau Bellow.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Nu din romane...

8. Cam câte cărţi ai citit până acum?
Uffffff... Cîteva mii?

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Ha, ha! Citesc din plăcere, din curiozitate, nu de nevoie! Am depăşit faza asta încă din facultate! Dacă vreo carte mă plictiseşte, o arunc cît colo după cîteva pagini! Păi cît timp credeţi că mai am, să-l stric pe plictiseală?

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Ceea ce mă defineşte ca fiinţă civilizată.

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Oho! Am zeci de cărţi preţioase, rarităţi bibliofile, ediţii vechi... De exemplu, am dat 1000 de euro pe o ediţie rară a poeziilor Reginei Elisabeta, apărută la Leipzig, în 1884, cu gravuri de Lehrer.

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?
Învierea Domnului, în Evanghelii, e cel mai tare final! Mai ales ca ne promite şi nouă mîntuirea...

13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Influentă? "Manifestul Partidului Comunist", de Marx şi Engels.

14. Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
Ernesto Sabato

15. Cât de repede citeşti o carte?
Depinde... Am citit primele patru volume din "Cîntec de Gheaţă şi Foc" (2400 de pagini) în cinci săptămîni. Citesc la Biblie de 25 de ani...

16. Poate literatura să schimbe lumea?
Desigur. Prin intermediul cititorilor ei...

P.S. Am pus şi o poză, cu o parte din bibliotecă, cu Tomi şi... scuze pentru friptane! Lectura trece prin stomac...

P.P.S. Leapşa mai departe către X http://eexergy.blogspot.com/

Ne apropiem de Punctul de Haos!


Vă interesează viitorul şi schimbarea de paradigmă, legată de anul 2012? Atunci vă recomand "Misterul anului 2012", o carte apărută recent la editura For You... E o culegere de analize şi eseuri, semnate de autori americani, unii chiar serioşi - doctori în filosofie, oameni de ştiinţă, experţi. Lăsînd la o parte fabulaţiile de tip apocaliptic, "bazate" pe calendarul maya, veţi găsi aici puncte de vedere bazate de teoria haosului (Ervin Laszlo, director General Evolution Research Group - www.clubofbudapest.ort), sociologie (Corinne McLaughlin, consilier la preşedintelui Clinton) sau budism (Peter Russel, licenţiat în fizică teoretică, psihologie şi informatică). Sigur, nu scăpăm de aberaţiile unui Braden, ăla cu "raza galactică", dar...

Ca să vă incit, iată cîteva idei ale lui Laszlo:

- teoria sistemelor şi teoria haosului dezvăluie faptul că transformarea societăţii nu e un proces întîmplător. În mod obişnuit, transformarea prezintă patru faze majore.
1. Faza declanşatoare - inovaţiile din domeniul tehnologiei grele duc la o eficienţă mai mare în manipularea naturii pentru scopuri omeneşti.
2. Faza de acumulare, cînd inovaţiile tehnologice modifică relaţiile sociale şi de mediu, generînd niveluri mari de producere a resurselor, creşterea populaţiei, complexitate socială sporită şi impact crescut asupra mediului.
3. Intervalul de decizie, atunci cînd relaţiile sociale şi de mediu modificate exercită o presiune asupra ordinii stabilite, punînd sub semnul întrebării valorile şi viziunile despre lume.
4. Punctul de haos, unde sistemul este extrem de instabil, starea de fapt devenind nesustenabilă, iar evoluţia sistemului se înclină într-o direcţie sau alta.
- odată cu Revoluţia Industrială, omenirea a depăşit faza declanşatoare. Odată cu Revoluţia Informatică, am depăşit faza de acumulare. Acum ne aflăm în intervalul de decizie, precipitîndu-ne către Punctul de Haos.
- Din 2012 (sau un pic mai tîrziu), putem urma calea căderii, în care conflictul şi violenţa iau proporţii globale şi sînt urmate de anarhie. Am încălzit planeta cu un grad, faţă de temperaturile medii ale ultimului mileniu. Calotele glaciare se topesc, gheţarii Himalaiei se topesc - două miliarde de oameni vor rămîne fără apă dulce. Nivelul oceanului planetar creşte. Mii de specii dispar. Strămutări de populaţii sau mari lucrări de îndiguire... Veneţia va fi inundată complet... Petrolul se termină în următorii 50 de ani. Deşertificarea sudului, foamete...
- Sau putem alege calea progresului, adică evoluţia către o nouă civilizaţie. Mai responsabilă cu mediul, cu ceilalţi. Noi energii, noi tehnologii, noi relaţii de producţie. Caritate în loc de profit, responsabilitate în loc de libertate. O formă globală de spiritualitate, un sincretism religios planetar.

Oricum, nu mai merge ca pînă acum... În acest context, criza economică mondială s-ar putea transforma într-o binefacere, dacă va pune în discuţie mecanismul lumii de azi!

vineri, februarie 06, 2009

Investiţi în cultură!


Unii au cumpărat terenuri, ca să le revîndă, înmiit. Acum plîng, pentru că le-a scăzut preţul. Eu mi-am cumpărat CD-uri cu Bach şi Mozart. Cu cît să se deprecieze o fugă de Bach?

Alţii au luat împrumut din bancă, să-şi facă vilă, să-şi cumpere Mercedes, să aibă de mobil Vertu. Eu împrumut doar cărţi, de la bibliotecă, şi vă asigur că dobînda e foarte mică...

Investiţi, aşadar, în cultură!

P.S. E prea simplist? Păi nu vorbesc despre redresarea economiei! Doar îţi spun că nevoile omului sînt, în definitiv, atît de mici... Să respiri, să mănînci, să bei, să defechezi! Şi să cauţi frumuseţea. Restul e facultativ.

P.P.S. Becalule (şi alţii ca tine), chiar credeai că poţi să te îmbogăţeşti la nesfîrşit din speculaţii, fără a fi creat nimic (produs, serviciu, idee...)? Imbecilule!

joi, februarie 05, 2009

Ieşiţi din capcana psihică!


În ultimele trei-patru luni, statisticile companiilor de asigurări arată că sînt cu 25-30% mai multe accidente decît de obicei. Accidentele sînt de toate felurile - domestice, rutiere etc. Au un singur lucru în comun - apar din senin, iar situaţii inofensive se transformă brusc în coşmaruri.

În ultimele trei-patru luni, agresivitatea şoferilor e în creştere - o simţiţi cu toţii, dacă aveţi permis de conducere. O simt şi pietonii...

În ultimele trei-patru luni, s-au înmulţit infracţiunile cu violenţă - vezi crimele de la Braşov, extrem de mediatizate.

Desigur, explicaţia la îndemînă e criza - oamenii nu mai au bani, sînt ameninţaţi cu şomajul, s-au întors ţiganii din Vest şi aşa mai departe.

Dacă lucrurile astea s-ar fi petrecut numai în România, parcă aş fi zis că se foloseşte o armă psihologică, pe minţile noastre - mai ţineţi minte atmosfera de la Revoluţie?

Problema e că întreaga lume pare a fi afectată. Nu cumva s-a schimbat ceva în psihosferă? Nu cumva traversăm o "zonă otrăvitoare" a cosmosului? Sau vine o schimbare mult mai mare, în 2012? Eu cred că vine...

Dar, indiferent că vine sau nu, trebuie să ieşim din capcana psihică a deprimării. Orice criză înseamnă şi oportunitate. Întîi de toate, să ne schimbăm starea de spirit - har Domnului, trăim! E o minune că trăim... Să fim recunoscători pentru asta. Apoi, să devenim activi. Am ajuns şomer? Atunci caut de lucru, mă reorientez, învăţ altă meserie, mă adaptez. A fi şomer e o meserie - caut de lucru zece ore pe zi. Nu mai am atîţia bani? Încep să mă mulţumesc cu puţin. Sînt bune şi televizoarele cu tub, nu numai LCD-urile şi plasmele... Şi apoi, ce naiba să vezi la TV? Ştiri alarmiste? Ia să stingem televizorul, trei luni de zile! Şi să mai citim şi o carte, că e ieftină, la bibliotecă! A crescut preţul căruciorului la hypermarket? Păi oare om avea nevoie de toate articolele alea? Ia să ne întoarcem cîteva zile pe săptămînă la ţară, la bătrînii noştri, şi să cultivăm pămîntul, dacă-l avem, că tot stă pîrloagă! E scump restaurantul? Ia să ne împrietenim cu vecinii şi să facem nişte mese comune, în week-end, aşa cum am văzut că se face prin comunele din Ardeal (sau din Franţa...). Trei porunci, aşadar - să gîndim pozitiv, să facem bine (sau măcar să nu facem rău), să ne adaptăm, ca apa care curge.