sâmbătă, mai 31, 2008

O zi fără tutun


Ziua mondială fără tutun este marcată din 1988, la propunerea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

S-au scris verzi şi uscate despre obiceiul fumatului. Ştim cu toţii cum a venit tutunul din colonii, cum un oarecare ambasador francez Jean Nicot a devenit celebru cît ai aprinde o ţigară, cum fumau indienii pipa păcii, cum tutunul a cucerit conservatoarele societăţi europene. În fine, cum fumatul a ajuns să sublinieze un anumit statut social. Şi constat cu tristeţe că astăzi, după aproape o jumătate de mileniu de fumat, românii sînt total afoni în chestiune ! N-avem, monşer, civilizaţia fumatului... Sau, dacă am avut-o cîndva, am cam pierdut-o... Vreţi o demonstraţie ? Tata mare, Dumnezeu să-l ierte, socialist din convingere, cu mustaţă în furculiţă şi baston, după fiecare defilare de 1 Mai îşi înfigea mahoarca muncitorească într-un portţigaret de cireş şi se lăsa fotografiat, alături de tovarăşi. Astăzi, sindicaliştii fumează „cu filtru”... Păi nu e asta o dovadă a slăbirii vînei naţiunii ? Este... Ce să mai zici de patroni ? În loc să învîrtească trabucul între degete, trabucul ăla gros, rulat pe coapse de fetele din Cuba, îi vezi că scot din pachet nişte „grisine” light, de-alea albe, şi mentolate pe deasupra ! Ruşine ! Nici poliţiştii nu mai fumează pipă, nici preoţii nu mai trag pe nas, nici răufăcătorii nu mai mestecă la tabac. Se fumează fără fason, fără ştaif, fără plăcere. Se trage din ţigară din disperare, maşinal, de foame. Cu alte cuvinte, se duce de rîpă nobila societate a pufăitorilor, ascultaţi-mă pe mine ! Şi eu m-am lăsat de fumat...

joi, mai 29, 2008

Căderea Constantinopolului


1453 - Sfîrşitul Imperiului Bizantin. Cucerirea Constantinopolului de către Sultanul Mahomed al II- lea. Împăratul Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, moare în mijlocul apărătorilor cetăţii.

Cea mai frumoasă înfăţişare a dramaticelor evenimente mi se pare a fi aceea de pe peretele sudic al mănăstirii Moldoviţa. Închipuiţi-vă cetatea fortificată, cu turnuri semeţe şi ziduri de incintă, pe care s-a suit poporul şi se roagă ! Pe străzi se vede o procesiune impunătoare, în frunte merg două persoane, care poartă Sfînta Mahramă şi Icoana Maicii Domnului, apoi vine clerul, Împăratul cu dregătorii săi şi Împărăteasa… În stînga, armata turcească de uscat e cîtă frunză, cîtă iarbă… artilerie, pedestrime şi cavalerie…apropiindu-se de cetate, de după patru coline. În mijloc, sultanul călăreşte un armăsar galben. E mîndru sultanul, cu turbanul său verde… Are tot dreptul – începe epoca de aur a turcilor, popor ciudat, crud şi îngăduitor, fanatic şi mercantil deopotrivă… Despre turci am învăţat că i-am bătut de le-au mers fulgii, în toată istoria… Atunci de ce mă ia cu fiori pe şira spinării ori de cite ori îmi reamintesc fresca de la Moldoviţa ?

miercuri, mai 28, 2008

Haosul ateriza în Piaţa Roşie


În 1987, o ştire exploda în teleimprimatoare, luînd pe nepregătite întreaga lume. Cetăţeanul vest-german Mathias Rust, un tînăr ecologist pasionat de zbor, ateriza cu un avion minuscul în… Piaţa Roşie, strecurîndu-se pe sub nasul apărării aeriene a URSS ! Vă închipuiţi furia şi spaima generalilor sovietici, cu pieptul încărcat de decoraţii – crîncena putere roşie fusese făcută de ruşine. Mathias Rust a fost arestat, sub acuzaţia că a violat spaţiul aerian al Uniunii Sovietice iar în Armată a plouat cu destituiri. Dincolo de spactaculosul fapului divers, acest eveniment te pune pe gînduri. Cum a fost posibil ? Cum a fost posibil şi ca, peste 14 ani de la acest eveniment, două avione de pasageri, deturnate de terorişti, să lovească Turnurile Gemene din New York? Controlul traficului aerian se face, peste tot, cu sisteme dintre cele mai complexe. Oameni şi computere, radare şi baterii de rachete, telecomunicaţii şi mecanică fină – toate componentele sistemului sînt de înaltă performanţă… Atunci ? Răspunsul ni-l dă ştiinţa complexităţii – există un prag de sofisticare peste care nu e bine să păşeşti. În definitiv, şi dinozaurii erau sisteme vii extrem de complexe care au dispărut, pentru că nu s-au putut adapta… Ca ei, state şi companii sînt pe cale să dispară, într-un mediu extrem de schimbător… Complexitatea naşte haos.

marți, mai 27, 2008

Sub semnul lui Mihai Viteazu


1600 - Mihai Viteazul (1593-1601) a devenit "domn al Ţării Românesti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei", realizînd prima unire a celor trei provincii române.

Istoricii nu pot vorbi cu calm despre acest moment. Prea sînt diferite interpretările... Ce l-a mînat pe Mihai în luptă ? Dorinţa de putere, spiritul aventurier, încercarea de a rezista turcilor sau ideea de unitate a românilor ? Ce a fost Mihai ? Un general genial, un condottier, un precursor al României Mari ? Interpretarea romantică a lui Bălcescu a născut o mitologie naţională, centrată în jurul figurii tragice a lui Mihai, însă şcoala istorică a începutului de secol XX s-a arătat mult mai critică. Apoi au venit istoricii comunişti şi au amplificat latura naţională a proiectului unirii de la 1600, prezentîndu-l pe Mihai ca pe un salvator al fraţilor din Moldova şi Transilvania, cînd, de fapt, între cele trei ţări existau tensiuni de neînlăturat în acel moment. Istoricul Lucian Boia pune concluzia justă, în cartea „România, ţară de frontieră a Europei”. Iat-o: „Mihai Viteazu nu i-a unit pe români la 1600; a adunat, într-un ansamblu efemer, cele trei ţări din zonă care se aflau într-o situaţie asemănătoare... Avea să-i unească însă pe români mult mai tîrziu, la mulţi ani după moartea lui. În secolul al XIX-lea... şi la 1918, România s-a făcut sub semnul lui Mihai Viteazu”.

luni, mai 26, 2008

Sinuciderea unei balerine


2002 – A murit balerina Irinel Liciu, soţia poetului Ştefan Augustin Doinaş

Vestea a înmărmurit, atunci, o ţară întreagă. “O fostă balerină s-a sinucis la sfîrşitul săptămînii trecute. A lăsat în urmă un bilet în care scrisese că nu mai putea trăi fără soţul ei care murise cu o zi în urmă. Irinel Liciu, 74 de ani, a luat o supradoză de somnifere după moartea soţului ei, poetul Ştefan Augustin Doinaş, 80 de ani.” – aşa au scris ziarele. Fuseseră de nedespărţit timp de 42 de ani. El – un aristocrat al poeziei, vorbind puţin, înconjurîndu-se în mantia singurătăţii. Ea – o femeie frumoasă, purtîndu-şi părul strîns la spate, mereu atentă la dorinţele domnului şi stăpînului ei. El – trecut prin puşcăriile comuniste, a tradus ani în şir “Faust”-ul lui Goethe, a condus Uniunea Scriitorilor. Ea – un VIP al regimului Gheorghiu-Dej, o glorie a baletului, laureată a premiului de stat, specializată la Leningrad şi la Moscova. Braţ la braţ, au trecut prin viaţă, sprijinindu-se, spunîndu-şi cuvinte frumoase. La final, el a făcut cancer, iar inima i-a cedat. Atunci, ea a scris: “Domnul şi Dumnezeul meu, iartă–mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide ” şi a luat un pumn de somnifere. Poetul şi Balerina au fost înmormîntaţi împreună la Cimitirul Bellu. O placă de comemorare le aduce un ultim omagiu.

duminică, mai 25, 2008

Forţa fie cu tine, tinere Skywalker !


1977 - Premiera filmului "Razboiul stelelor", în regia lui George Lucas

În cinematograf mirosea a petroxin, de la podele, cică să fugă şobolanii. Oricum fugiseră, speriaţi de atîta lume care se înghesuia pe scaune şi pe jos, la cap de rînd, ba mai sta şi în picioare, stîrnind indignarea celorlalţi. Toţi crănţăneam seminţe, chiuleam de la şcoală şi ne simţeam într-al nouălea cer. Apoi s-au prăvălit peste noi imaginile, de pe ecranul rupt şi murdar – nave stelare, cavaleri Jedi, “Forţa fie cu tine, tinere Skywalker !”. Şi toţi eram Skywalker, nimeni nu mai era pionier, mitologia de carton a comunismului se spărgea în bucăţi, tăiată de o sabie laser. Eram fascinaţi, mai ceva ca spectatorii lui Lumiere, peste care trecea trenul virtual… În deşertul roşu pătrunsese un basm, pătrunsese o credinţă, ni se înfăţişase lupta Binelui cu Răul (noi eram obişnuiţi numai cu lupta Binelui cu Mai Binele…). Apoi l-am văzut pe maestrul Yoda, mutînd lucrurile din loc cu puterea minţii. Şi am înţeles că nu trebuie neapărat să fii mare (precum Uniunea Sovietică, să spunem…) ca să fii puternic. Au înţeles şi cenzorii, pentru că ultima parte a trilogiei lui Lucas n-a mai rulat în cinematografe. Era prea tîrziu. Cînd cineva înfiera, pe la mitinguri, Războiul Stelelor şi înarmarea americanilor, eu mă gîndeam la maestrul Yoda… Vremurile au trecut şi, iată, am ajuns să facem “coadă” la Episodul III – “Răzbunarea Lorzilor Sith”, semn că tînărul Skywalker l-a înfrînt pe Darth Vader, ăla de respira greu şi avea cască neagră cu secera şi ciocanul…

sâmbătă, mai 24, 2008

Vremurile sînt (mereu) în schimbare


1941 - S-a născut Bob Dylan (Robert Alan Zimmerman), cîntăreţ şi compozitor

Scot din raft CD-ul cu „Best of...” şi-l strecor în player. Mă uit o clipă la copertă – ce tînăr era Bob şi ce ciufulit ( dar nu contează cît de lung am părul...) ! Cu toţii eram tineri şi ciufuliţi, de-o parte şi de alta a Cortinei de Fier... Mă mai uit o dată - păcat că băieţii ăştia de la „Columbia” n-au utilizat celebrul afiş al lui Milton Glaser... Între timp, Dylan i-a dat drumul. Nazalizează, ca de obicei, şi lungeşte cuvintele, ca-n Vest... Chitara rece te trimite la baladele sau la poemele medievale. E un trubadur singuratic, e un mare rebel. Privind din foişor, jur împrejur, parcă-l văd cum zîmbeşte în colţul gurii, călare pe hotarul dintre două milenii:
„Hai, strîngeţi, ori unde-aţi fi, lumea roată / Recunoaşteţi că apa din jur e umflată / Şi-n curînd speţa voastră va fi udă toată. Şi de credeţi că timpul un rost îşi mai are / Înotaţi sau vă duceţi la fund dintr-odată / Căci vremurile sînt în schimbare”.

vineri, mai 23, 2008

Maestrul Arghezi vorbeşte pionierilor


1880 - S-a născut poetul, prozatorul şi publicistul Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion N. Theodorescu), membru al Academiei Române, laureat în 1934 al Premiului Herder pentru poezie (m. 14.07.1967)

În şcoala generală, am crescut cu „Zdreanţă”. În liceu am tras cu ochiul la „Cînticele de ruşine” şi mi-a plăcut „Baroane”. Acum, spre mijlocul vieţii, îi citesc „Psalmii”. Oricum ai face, Arghezi nu te lasă indiferent. Aşa cum nu i-a lăsat pe criticii săi din interbelic, care îl acuzau că face o poezie a putreziciunii. Aşa cum nu i-a lăsat pe criticii săi post-decembrişti, care i-au reproşat colaboraţionismul. Numele său s-a regăsit în Parlament într-o companie, vai !, din cele mai proaste... Fotografia sa o mai poţi găsi printr-o istorie a literaturii: un patriarh cu bască şi cu un fel de lavalieră, care i-ar fi stat mai bine unui pictor... Un bătrînel cu ochi duioşi. Pe vremuri, circula şi un banc. Cică maestrul Arghezi este adus să vorbească pionierilor. „Ehei, copii – zice poetul, poezia şi dragostea se fac cu sufletul, cu inima, dragii mei !”. Unul dintre pionieri, prost crescut, cum se va vedea imediat, sare în sus din bancă şi strigă: „Tovarăşu’, mie mi-a zis tata că dragostea se face cu altceva...”. La care patriarhul îl învăluie pe bulişor cu o privire luminoasă şi candidă: „Zău ? Aha, parcă mi-aduc aminte...”

joi, mai 22, 2008

Copilul Epocii Raţiunii


1859 - S-a născut romancierul scoţian Arthur Conan Doyle, creatorul romanului poliţist britanic, al cărui personaj este Sherlock Holmes.

V-aţi întrebat vreodată de ce ne plac romanele poliţiste ? Din cauza misterului – se poate spune. Avem o crimă – cine a comis-o ? De ce ? Cum ? Alături de Sherlock Holmes, ne punem şi noi mintea la treabă şi încercăm să găsim făptaşul, asamblînd detalii, făcînd presupuneri. Evident, autorul inteligent ne va face cu ochiul printre rînduri şi ne va purta pe piste false, astfel încît, la sfîrşit, să avem o surpriză – criminalul era cineva la care nu ne aşteptam… Dincolo însă de tehnica literară, romanul poliţist face o supoziţie – consideră lumea - comprehensibilă şi crima avînd un mobil inteligibil. Adică raţiunea umană poate descîlci lanţuri cauză-efect, cît ar fi de complicate. Nu există supranatural, ne spune Sherlock Holmes. Eliminaţi toate prezumţiile false şi, oricît ar părea de ciudat, ce rămîne e adevărul. Corolarul acestei viziuni asupra lumii este că nu există crimă perfectă – asasinul lasă întotdeauna urme, care pot fi citite. Ca în mecanica newtoniană, poziţia şi viteza glonţului pot fi cunoscute simultan. Romanul poliţist este copilul Epocii Raţiunii. Va mai avea cititori în secolul al XXI-lea, Era incertitudinii ?

miercuri, mai 21, 2008

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena


Şi numai ce îşi lăsă împăratul capul pe pernă, închise ochii şi-l luă somnul, un vis clar i se arătă – se făcea că se plimba pe aleile Romei cînd, într-un colţ, văzu o făptură ghemuită. Mirat, împăratul se apropie şi privi. Văzu o femeie cu părul alb. Era o vestită matroană, o glorie a cetăţii, îmbătrînită acum, prăbuşită sub povara timpului şi a beteşugurilor. Înduioşat, Constantin se aplecă să o ajute. Şi mare îi fu mirarea văzînd-o cum întinereşte sub mîinile sale, cum se leapădă de toate neputinţele... Împăratul se trezi uimit, privi în jur şi înţelese – Dumnezeu îi poruncea să înalţe A doua Romă. Legenda triumfului creştinismului se năştea. Istoria e mai precisă – Constantin, împăratul Imperiului Roman de Apus, nu era legat sufleteşte de Roma. Născut la Naissus (acum Niş, în Serbia), fiu al guvernatorului Galiei şi Britaniei, Constantin a pus capăt unei perioade de fărîmiţare a puterii în Imperiu (timpul celor şase cezari), luptînd acolo unde îi cerea datoria. După ce a eliminat ameninţarea lui Licinius, împăratul de la Răsărit, a mutat capitala imperiului în cetatea Vizantia, pe care a numit-o cu numele sau - Constantinopol. S-a botezat, a ridicat multime de biserici si mânastiri. De la acest Cezar creştin, istoria Răsăritului a curs altfel. În 326, mama sa, Elena s-a dus la Ierusalim şi a găsit unealta răstignirii Mîntuitorului. Azi, de ziua numelui lor, priviţi icoana – îi veţi vedea alături de Sfînta Cruce…

marți, mai 20, 2008

Un preşedinte pentru liniştea noastră

Azi, pe fila de calendar scrie : “1990 - Au loc primele alegeri libere, parlamentare si prezidentiale, dupa perioada comunista; Ion Iliescu este ales presedinte al României, cu 85% din voturi”. Pe ecranul memoriei se derulează un film cu oameni stînd la coadă, în faţa secţiei de votare, sub steaguri tricolore cu gaură. Unii au în piept cocarde, alţii insigne mari, din plastic albastru, pe care scrie: ”FSN – Ion Iliescu – un preşedinte pentru liniştea noastră”. Coloană sonoră: “Iese domnu’ Iliescu, păi cine, Raţiu ? N-ai auzit că moşu’ trăieşte cu Doina Cornea ? Dar ai văzut la televizor că s-au găsit droguri la ţărănişti ? Şi bani falşi, la liberali... Nu ne vindem ţara... Că şi Cîmpeanu ăsta... Să stea acolo, în străinătate, unde a fost, că noi ştim mai bine ce e aici... N-a mîncat salam cu soia... Cu Zoia ? Şi ziariştii ăştia ce mama dracu’ mai vor ?”. Iar ăilalţi ziceau: „Huo, comuniştii ! Alungaţi lupii ! Nu mai vrem nici un pic preşedinte bolşevic ! FSN, FSN, du-te în URSS !”. Între timp, la televizor: „Stimaţi telespectatori, carul nostru de reportaj a ajuns la locul mitingului anti-guvernamental... Dar nu poate transmite, că e ceaţă... „. Coloana sonoră se estompează... Pacă nici nu-mi vine să cred că am căscat gura, 18 ani, la un film atît de prost !

luni, mai 19, 2008

Unchiul Ho


1890 –S–a născut Ho Şi Min, lider comunist, preşedinte al Vietnamului de Nord în perioada 1954–1969.

În afară de dispreţul pentru viaţa supuşilor săi, nici un dictator nu seamănă cu celălalt. Ho Şi Min vorbea curent franceza, se formase ca avocat în Occident, era un tip citit, cunoştea bine sistemul politic din Saigon, ar fi putut să intre în jocul capitalului şi al puterii, cu real succes. A ales însă calea “independenţei”, considerînd că e nevoie ca Vietnamul să iasă din sfera de influenţă a marilor puteri. Rezultatele se ştiu – două milioane de morţi din partea vietnameză, 60.000 din partea americană, într-un război înfiorător. Strateg militar incontestabil, Ho Şi Min a folosit avantajele terenului şi ale nopţii, conducînd o bătălie neconvenţională în faţa unui inamic superior tehnic, cu o putere de foc uriaşă. Americanii s-au temut de pierderi omeneşti şi au preferat să arunce peste junglă covoare de bombe, într-un efort ineficient. Ascunşi în galerii, războinicii de gherilă ai Unchiului Ho au rezistat şi au lovit fără milă. Se spune că îşi iubeau atît de mult liderul încît, la îndemnul său, au fost în stare să transporte în spate, piesă cu piesă, o baterie de artilerie, urcînd-o pînă în vîrful unui munte, numai ca să aibă avantajul terenului şi să facă terci poziţiile inamice. Aşa s-a cîştigat războiul… Cucerind Vietnamul de Sud, Ho Şi Min şi-a împlinit visul. În apusul vieţii, nu s-a înconjurat de lux – îi ajungea un bol cu orez. Exemplul său nu va dura. La 30 de ani de la căderea Saigonului, discipolii Unchiului Ho încep să-l uite şi îşi întorc faţa către capitalism…

duminică, mai 18, 2008

Un Papă al timpului său


În 1920, pe 18 mai, se năştea cel ce avea să devină Papa Ioan Paul al II-lea. L-am văzut stînd în Jilţul Sfîntului Petru, rezemat în cîrjă, cu tiara imaculată pe capul tremurînd – un bătrînel aproape neputincios, cu faţa obosită, vînată fără sfială de cameramani. I-am urmărit apoi, cu emoţie, funeraliile. Acum, Vaticanul îi face procedurile de canonizare, într-un răgaz atît de scurt încît nu are precedent, dovedind, încă o dată, că acest Papă a fost unul dintre cei mai puternici oameni ai secolului XX. Polonez de origine, provenind din mediul muncitoresc, tînărul Karol Wojtyla a urcat, rînd pe rînd, treptele ierarhiei bisericeşti, ajungînd arhiepiscop de Cracovia iar în 1978 a fost ales Papă, primul Papă ne-italian după aproape 450 de ani ! Sportiv, a jucat fotbal, i-a plăcut schiul... S-a luat de piept cu comunismul, pe care îl cunoştea prea bine, şi l-a minat cu mijloace paşnice – slujbele sale, ţinute la Czestochowa şi la Cracovia, în faţa a milioane de pelerini, au redeşteptat sentimentul demnităţii polonezilor. A scăpat dintr-un asasinat, comandat în 1981 de KGB şi executat de un agent al Securităţii bulgare, apoi şi-a iertat călăul, în celula unde acesta îşi aştepta condamnarea. Pentru europenii din Est, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit un simbol al rezistenţei morale în faţa dictaturii, un Papă al timpului său. Iar istoria i-a dat dreptate – Cortina de Fier s-a prăbuşit în 1989. Însă Papa nu s-a mulţumit cu atît – a adus în discuţie alte teme: drepturile omului, ecumenismul, sărăcia. Succesorul său îi calcă pe urme, inspirat ... De unde a avut Karol Wojtyla atîta putere ? De la Dumnezeu...

sâmbătă, mai 17, 2008

Omuleţul


1957. Exclamaţii de uimire şi apoi aplauze timide în asistenţă. Ion Popescu Gopo era premiat la Cannes cu Marele Premiu ''Palme d'or'' pentru scurt metraj, cu filmul de desen animat ''Scurta istorie''. Românul uimise jurul cu Omuleţul său schematic – un cap mare, doi ochi veşnic miraţi, ciuf rebel, o siluetă fusiformă. Ăsta e desen animat ? Ăsta e personaj bine conturat ? Păi comparaţi-l cu Tom, cu Jerry, cu Donald Duck… Sau măcar cu Lolek şi Bolek… Şi atunci ? Atunci altul era secretul… Nu conta prea mult imaginea ci povestea ! Omuleţul lui Gopo era un filosof… El urca la propriu pe scara evoluţiei, de la unelte de piatră la rachete atomice şi apoi o lua de la capăt ! El pleca să-şi sădească floarea pe alte planete, după ce văzuse Pămîntul otrăvit de poluare… El inventa roata, ca să-şi strivească mai bine rivalul… Era o poezie naivă în toate temele acestea grave, temele epocii Războiului Rece. Omuleţul lui Gopo nu se agita haotic, nu făcea tumbe, nu îşi trăgea una cu tigaia în cap… Nu, Omuleţul era angoasat precum Kierkegaard, era alienat ca Marcuse, era structuralist ca Piaget, era naiv-sălbatic ca Levi-Strauss… Omuleţul nu era un desen animat ci o sinteză a temelor filosofice ale stîngii post-marxiste. Eu nu prea-l regret. Mie şi nepoţilor mei ne place Războiul Stelelor…

vineri, mai 16, 2008

O cafea la Ada-Kaleh


În 1972, pe 16 mai, “Scînteia” anunţa cu satisfacţie inaugurarea Sistemului hidroenergetic Porţile de Fier I, cu o putere de 1050 MW în partea românească şi tot atît în partea iugoslavă. Era, fără îndoială, o lucrare tehnică de anvergură, modernă la acea vreme, care demonstra că România avea o elită inginerească în stare să se ia de piept cu natura. Şi astăzi, pentru cine le vizitează, Vidraru, Bistriţa, Porţile de Fier sînt catedralele geniului ateu, al acelei stări de spirit pe care o cîntau brigadierii: “Înfruntînd furtuni, spargem munţii-n pumni !”, ale romantismului socialist. În epocă se spunea că energia electrică obţinută în hidrocentrale nu e poluantă ca aceea din termocentrale şi nici periculoasă precum cea atomică. În definitiv, ce e rău în a înălţa un baraj în calea unui rîu, să-l faci să dea lumină ? Nimic… Numai că efectele s-au văzut după 30 de ani – lacuri colmatate, eroziune a solului, modificări de echilibre ecologice. În 1972, nu ştiam de asta… Pionier, am mers în excursie cu clasa la Porţile de Fier. După ce-am căscat gura în sala maşinilor şi m-am plimbat pe baraj, ghidul ne-a dus într-un mic muzeu unde ne-a arătat un fel de dioramă – un turc din ceară stătea la o măsuţă şi primea o cafea din mîna consoartei, cu feregea… În jur, orătănii, acareturi, ca în orice curte de om… “Asta era o gospodărie tipică de pe insula Ada-Kaleh” – ne-a zis ghidul. “Acum e la 20 de metri sub apă. Şi parcă tot mai simt gustul cafelei la nisip…”.

joi, mai 15, 2008

Moartea lui Cuza.


După şapte ani de exil, Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Principatelor Unite şi al statului naţional România, murea la Heidelberg, în 1873. Trupul neînsufleţit al domnitorului a fost adus în ţară şi înmormîntat la castelul de la Ruginoasa, ulterior reînhumat la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi . Ce nu se prea spune e că, în definitiv, domnitorul a fost victima femeilor. Cuza fusese un bărbat chipeş. Priviţi-i portretul de epocă - un ofiţer cu picioare lungi şi nervoase, obişnuit cu echitaţia, care te privea focos, mîngîindu-şi barbişonul. Trecerea sa la femei era cunoscută de contemporani. Elena Doamna se obişnuise cu aceste escapade iar istoricii ne spun că tocmai Maria Obrenovici, amanta lui Cuza, a deschis conspiratorilor uşa iatacului domnesc, în noaptea loviturii de stat… Nu vă grăbiţi să o condamnaţi – femeia îl iubea şi se temea ca principele să nu fie asasinat, aşa că a preferat soluţia emigrării în doi. Şi ce mai zic istoricii ? Că tendinţa autoritară a lui Cuza, cezarismul său în conducerea treburilor statului se hrănea din admiraţia necondiţionată a sexului frumos. Iar modelul Domnului fusese urmat şi de camarilă. Pînă şi prefecţii şi subprefecţii timpului aveau favorite, gata să le şoptească una-alta la ureche… Peste aproape un secol, alt rege al românilor, Carol al II-lea, urma să ia calea exilului alături de amantă… Apoi şi-a umflat muşchii Ceauşescu, să-l vadă Lenuţa. Să aibă un rol nefast femeia, ori de cîte ori bărbatul de stat e slab de înger ?

miercuri, mai 14, 2008

Un român în cosmos


14 mai 1981 – Primul zbor al unui român în spaţiul cosmic, Dumitru Prunariu, cu nava Soiuz–40. Zborul a durat 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute, activitatea spaţială desfăşurîndu–se la bordul staţiei orbitale “ Saliut 6 ” (14–22).

Pentru o ţară în care podurile sînt luate de orice viitură care se respectă iar manualele de utilizare cuprind instrucţiuni de genul “Las-o, mă, că merge-aşa!”, călătoria în Cosmos a lui Mitică Prunariu pare neverosimilă. Chit că tehnologia necesară era dezvoltată de Fratele cel Mare de la est… Dacă ţin bine minte, partea română a contribuit cu instrumentar ştiinţific delicat pentru experimentele de pe “Saliut” iar cosmonautul nostru nu s-a făcut de ruşine, fiind bine pregătit, fizic şi intelectual. Transmisiile din spaţiu au emoţionat pe toată lumea iar întoarcerea acasă a temerarului călător s-a transformat într-un triumf. Închipuiţi-vă! În trista Românie, apăruseră chiar şi tricouri cu zborul lui Prunariu… Sigur, românul se jenează să-şi arate prea mult sentimentele şi a dat-o imediat după aceea pe bancuri: De ce avea Prunariu mîinile roşii la întoarcerea de pe orbită? Pentru că îi dăduse mereu Popov peste mîini! Sau se spunea: „N-avem brînză, n-avem unt dar avem cosmonaut”. Astăzi, la aproape un sfert de veac de atunci, avem produse lactate din belşug însă nici un compatriot în cosmos. De unde se vede că regimul comunist ratează normalitatea, atingînd imposibilul...

marți, mai 13, 2008

A treia profeţie de la Fatima


Povestea e lungă, doar se întinde pe aproape un secol, actorii sînt din toate categoriile sociale – de la păstori portughezi analfabeţi la prinţi ai bisericii, iar sfîrşitul ei nu a fost încă trăit. Totul începe în 1917, în localitatea Fatima (Portugalia), unde trei copii cu vîrste cuprinse între 7 şi 10 ani au avut viziuni cu Fecioara Maria, care le-a încredinţat trei secrete. Două dintre ele puteau fi spuse: primul - războiul se va termina dar va urma altul, mai distrugător şi al doilea – Rusia va face rău omenirii dar comunismul va cădea pînă într-o sută de ani. Cel de-al treilea secret a fost păstrat însă cu sfinţenie de copii, doi dintre ei ducîndu-l în mormînt. Mai întîi, copiii au fost asaltaţi de nenumăraţi vizitatori care le ofereau micuţilor sărăntoci daruri neînchipuit de bogate, chiar bijuterii de aur pentru a le smulge taina. Au urmat interogatoriile canonice între anii 1922 şi 1930, adevărate torturi psihice demne de inchiziţia catolică, cărora unica supravieţuitoare, Lucia, le-a rezistat cu un admirabil curaj. La data de 9 ianuarie 1944, Lucia s-a hotărît să consemneze al treilea secret, temîndu-se că va muri ca urmare a unei severe pneumonii. Cele cîteva rînduri aşternute pe o foaie de caiet şcolar au fost închise într-un plic sigilat cu ceară. În luna iunie a aceluiaşi an, Lucia a predat plicul superiorului unei congregaţii misionare. De aici, plicul va ajunge, peste ani, la Vatican. Papa Ioan al XXIII-lea îl va deschide, va citi şi se va îngrozi, sigilîndu-l la loc. Papa Paul al VI-lea va proceda la fel. Ioan Paul al II-lea va afla şi el secretul, interpretînd profeţia în termeni personali. Într-o convorbire, el s-a referit la acest mesaj al Fecioarei, spunînd: “Trebuie să ne pregătim, într-un timp nu prea îndepărtat, să suferim mari încercări care ne vor cere hotărîrea de a pierde chiar viaţa... Trebuie să fim tari". Un an mai tîrziu, în Piaţa Sfîntul Petru din Roma, Mahomed Ali Agça şi-a descărcat pistolul asupra capului Bisericii Catolice. Crima avea loc la 13 mai, ora 17 şi 19 minute (prin inversare rezultă 1917). Or, ne amintim că 13 mai 1917 fusese data primei apariţii de la Fatima. Profeţia părea împlinită. Totuşi, noul Papă, Benedict al XVI-lea, nu este liniştit. Cineva i-a şoptit că Sfînta Fecioară a anunţat, de fapt, prăbuşirea Bisericii Catolice...

luni, mai 12, 2008

Nucleul dur


12 mai 1607 – Au fost puse bazele primei colonii englezeşti în Lumea Nouă, de către căpitanul John Smith şi un batalion de soldaţi debarcaţi în Virginia, la Jamestown.

Cine a plecat către Lumea Nouă? Ce fel de oameni erau primii colonişti ? Alexis de Toqueville o spune în celebra sa lucrare “Despre democraţie în America”: a existat un nucleu dur de protestanţi, de Quakeri, pentru care ierarhiile ecleziastice ale Bătrînului Continent nu însemnau mare lucru. Mai mult, ei nu se dădeau în vînt nici după capetele încoronate şi nobilii Europei. Puritani, individualişti şi inventivi, ei au născut etica acumulării faptelor bune şi a capitalizării dobînzilor, ei au vorbit despre cum să-l mulţumeşti pe creditor, bătînd cu ciocanul în nicovală din zori şi pînă în seară, ei au permis oricărui credincios să interpreteze Scriptura, după adevărul Sfîntului Duh, pogorît în fiecare inimă. Politic, ei au născut domnia egalităţii, agregarea Statului „de jos în sus”, bazîndu-se pe comunităţile locale, precum şi „controlul puterilor”, echilibrarea şi ţinerea lor în balanţă. Aristocraţii lor nu s-au încrezut în demagogi şi au luat măsuri de reducere a anarhiei populare, cu toate că în numele poporului a fost redactată Declaraţia de Independenţă. Urmaşii quakerilor sînt, acum, nucleul dur pe care se sprijină politica neo-conservatoare a administraţiei Bush jr.

duminică, mai 11, 2008

“Un pervers polimorf”


11 mai 1904 – S–a născut Salvador Dali, pictor, grafician şi eseist, reprezentant strălucit al suprarealismului.

Era inevitabil ca Salvador Dali, un maestru al şocului vizual, să şocheze şi în viaţa privată. Despre sexualitatea pictorului s-au scris zeci de cărţi, însă cel mai bine avea s-o analizeze chiar… protagonistul! “În copilărie eram perfectul pervers polimorf”, exclama Dali, dînd dreptate teoriilor psihanalitice. “Mă dedam cu bucurie jocurilor exhibiţioniste, oferind, în fiecare dimineaţă, imaginea trupului meu gol fiecărei persoane care venea să mă trezească”. Satisfacţia îi va fi, însă, de scurtă durată. Adolescentul este izgonit din Edenul plăcerilor, atunci cînd descoperă, în biblioteca tatălui, un tratat despre maladiile venerice. “De atunci, mi-am închipuit sexul ca pe o moarte, în care bărbatul este înghiţit de femeie”. Frustrat, practică de furiş viciul solitar, trăgînd cu ochiul la sora sa, Maria, pe care o va picta, 30 de ani mai tîrziu, într-o pînză cu titlu provocator: “Tînără fecioară autosodomizată de propria castitate” (!). Apoi, în perioada studenţiei, abia scapă de avansurile amoroase ale prietenului său homosexual Garcia Lorca. În fine, la 25 de ani, încă virgin, o va cunoaşte pe Gala, marea şi unica sa iubire. Alături de această femeie experimentată, Dali va putea să-şi exploreze şi să-şi satisfacă fantasmele, să practice fetişismul şi voyeurismul, să-l citească pe Sade şi, mai presus de orice, să creeze o imagerie fantastică, avînd-o în centru pe Gala, în chip de zeiţă păgînă, cu forme perfecte. O întîlnire fericită pentru sănătatea mentală a pictorului dar şi pentru istoria artei.

sâmbătă, mai 10, 2008

Arderea cărţilor


10 mai 1933 – Hitler dezlănţuia unul dintre cele mai criminale autodafé–uri din istorie

Peste Piaţa Operei din Berlin se lăsase înserarea, însă trecătorii nu mai căutau masele cafenelelor, ca odinioară, nici porumbeii nu mai fîlfîiau din aripi, în căutare de firimituri de pîine. O tăcere apăsătoare cădea odată cu noaptea. Circulaţia fusese oprită. În mijlocul pieţei, îngrămădite, zăceau 25.000 de cărţi ale autorilor “nocivi” (H. Mann, Freud etc), aşteptînd să ardă pe rug. De jur împrejur, copii în uniformă, tineri în uniformă, bătrîni în uniformă. La un semn, făcliile s-au apropiat de paginile tipărite şi le-au aprins. Focul, la început timid, a izbucnit puternic. Gemeau coperţile, îndoindu-se, pîrîiau cotoarele, cuvintele şi ilustraţiile se transformau în cenuşă şi se înălţau spre ceruri. Acelaşi ritual s–a repetat în diverse alte oraşe germane, existînd o listă cu 346 de autori interzişi . Presa naţional–socialistă anunţa că “ noua Germanie începe să se debaraseze de influenţa corupătoare a intelectualismului evreiesc şi, în general, a tuturor inamicilor spiritului german ”. Iar în Berlin mirosea a fum de carte. Peste puţin timp, Germania întreagă avea să se acopere cu fum negru, de crematoriu.

vineri, mai 09, 2008

Asasinarea lui Aldo Moro


9 mai 1978 – Aldo Moro, preşedintele Partidului Democrat Creştin din Italia, a fost asasinat de un comando al grupului terorist “Brigăzile roşii” (n. 23.09.1916).

Într-o dimineaţă de martie a anului 1978, Aldo Moro, primul ministru al Italiei, pleca pe jos la serviciu, un obicei vechi de 15 ani şi mai bine. În drum spre birou, s-a oprit un sfert de oră la Biserica Sfîntul Francisc de Assisi, Moro fiind un catolic practicant. Îngenuncheat în faţa altarului, politicianul i-a cerut ajutor lui Dumnezeu, gîndindu-se la planul său de salvare a ţării, sfîrtecată între o dreaptă gata să dea lovitura de stat şi o puzderie de grupuri violente de stînga, abia aşteptînd să se încaiere cu poliţia. La sfîrşitul lui 1969, 13 mii de muncitori şi studenţi comunişti fuseseră arestaţi, apoi urmaseră zece ani de haos, cu maşini incendiate, explozii, procurori şi judecători asasinaţi, cu lupte de stradă, în care sîngele carabinierilor se amesteca, la fel de roşu, cu al teroriştilor din Brigăzile Roşii. Mai mult, apăruseră chiar teoreticieni ai haosului, precum profesorul Antonio Negri, de la Universitatea din Padova, care teoretiza, pe urmele unui Derrida, “destructurarea” statului italian şi a societăţii capitaliste. “Tu cum ai lupta, Doamne, cu aceste idei ?” a întrebat Moro, ridicînd ochii spre uriaşul Crist răstignit. “Tu, Omul Păcii, mi-ai spune, desigur, să-l cooptez la guvernare pe liderul Partidului Comunist. Poate se vor mai potoli cîinii războiului… Aşa m-am gîndit şi eu. Facă-se Voia Ta! ”. Apoi s-a ridicat, şi-a făcut cruce şi a ieşit din biserică. Îl aştepta escorta. Maşinile cu carabinieri au pornit, însoţind limuzina premierului. Peste cîteva minute, trei Fiat-uri blocau convoiul, cincizeci de terorişti, apăruţi de nicăieri, îi omorau pe poliţişti şi politicianul era răpit. Au urmat 55 de zile de teroare, în care statul italian n-a cedat la şantaj, refuzînd negocierile pentru eliberarea ostaticului. Pe 9 mai 1978, cadavrul lui Moro a fost găsit în portbagajul unui Fiat abandonat pe strada Caetani, la egală distanţă de sediul Democraţiei Creştine şi al Partidului Comunist.

joi, mai 08, 2008

Poveşti cu monştri


8 mai 1924 – S–a născut Petru Dumitriu, romancier, scenarist, membru de onoare al Academiei Române; din 1960 s–a stabilit în Germania. (m. 6.04.2002)

Scotocind prin biblioteca părinţilor, copilul cu ochi miraţi dădu peste o carte înfricoşătoare – pe copertă, un monstru rînjea la el, gata să-l mănînce. Tînărul cititor o puse repede la loc. Peste cîteva zile, luîndu-şi inima în dinţi, o trase din nou dintre celelalte şi, încercînd să nu se uite în ochii monstrului, silabisi titlul: “Pa-să-rea fur-tunii de Pe-tru Du-mi-tri-u”. Pasărea? Ce pasăre, că nu e nici una… Doar creatura aceea, care stă agăţată de un ciot, aha!, e pe o barcă, în mijlocul furtunii, uite ce valuri! O fi vreun pescar… Am mai văzut aşa ceva în “Insula misterioasă”, dar acolo poza era mai frumoasă, că venea şi submarinul căpitanului Nemo… Plictisit, copilul aruncă volumul cît colo. Apoi anii au trecut, cartea s-a umplut de praf, s-a îngălbenit şi s-a sfărîmat. Copilul, devenit între timp tată de copil, ştie că a ratat întîlnirea cu unul dintre romanele proletcultiste ale lui Petru Dumitriu, dar nu-i pare rău. A citit între timp “Cronica de familie”, tot o carte cu monştri, scrisă în anii ’50, la ordin – burghezia română, după ce ajunsese la Canal, trebuia satirizată... În fine, după Revoluţie, aflase povestea fugii din ţară a scriitorului şi citise „Ne întîlnim la Judecata de Apoi”, roman cu cheie, despre bestiarul comunist al Anei Pauker şi Iosif Chişinevschi. Portretele acestor monştri erau, de departe, cele mai reuşite!

marți, mai 06, 2008

Buletin de identitate


6 mai 1889 – Turnul Eiffel este deschis oficial spre vizitare publicului în cadrul expoziţiei universale din Paris.

Vîrsta: 116 ani
Compoziţie: 18 038 piese metalice, două milioane şi jumătate de nituri
Greutate totală: 10.100 tone
Înălţime: 324 m (cu antena TV)
Antreprenor: Gustave Eiffel & Cie
Arhitect: Stephen Sauvestre
Număr de vizitatori (pînă în 2005): 216 476 171
Semne particulare: Recognoscibil în lumea întreagă
Proprietar: Oraşul Paris
Personal exploatare: 500 oameni
Culoare: schimbată de 6 ori de-a lungul timpului
Consum electric: 7 500 000 kWh pe an
Se curăţă cu: 4 tone de hîrtie, 10 000 de doze de produse de întreţinere, 400 litri de detergent, 25 000 saci pentru gunoi.
Atracţii: două restaurante, zeci de buticuri, maşinăria ascensoarelor, case de schimb, fast-food-uri, cofetării, lunete, săli de cinema, holograme, expoziţii, biroul lui Gustave Eiffel.
Produce: 20 milioane de euro pe an, numai din bilete!

luni, mai 05, 2008

Go


5 mai 1829 – S–a născut Shusaku Honino, jucător al renumitului joc “ Go ” (m. 3.09.1862).

Go este un joc de gîndire şi se desfăşoară pe o tablă de lemn, caroiată 19 pe 19, cu piese identice, albe şi negre, între doi jucători. Obiectivul jocului este crearea de teritorii, iar complexitatea se datorează faptului că piese sau grupuri de piese pot fi “capturate”. Go-ul are o istorie de mii de ani, cea mai veche informaţie despre joc datînd de patru mii de ani, în China. În lumea orientală, Go este considerat o artă. În Japonia medievală, cele trei jocuri tradiţionale de gîndire erau atribuite claselor sociale astfel: nobilimea juca Go, pătura de mijloc - Shogi (şah japonez), iar ţăranilor de rînd li se permitea să joace doar Gomoku Narabe (cinci în linie). Shusaku Honino, maestru de Go, e şi azi o figură legendară în Japonia. Strategia jocului are o subtilitate sublimă. De exemplu un jucător poate atrage adversarul într-o serie de mici victorii, asigurându-şi prin această strategie un cîştig mai puţin evident dar decisiv în final. Lăcomia şi agresivitatea impulsivă conduc de regulă la declin. O soluţie uşoară poate fi un succes pe moment dar se poate dovedi un dezastru mai târziu. Abilitatea de a combina judecata şi gîndirea în ansamblu, necesară în partidele la nivele mari, se dovedeşte a fi factorul care reduce la neputinţă orice software de Go în faţa unui jucător uman experimentat. O partidă de Go este o acţiune cooperativă. Jucătorii au nevoie unul de altul pentru a avea satisfacţia unui joc interesant. Dacă adversarul nu-ţi oferă o provocare suficientă, calitatea jocului va avea de suferit; nu rişti amărăciunea înfrîngerii, dar nici nu ai satisfacţia completă a victoriei. În mod tradiţional, jucătorii de GO îşi preţuiesc adversarii, un spirit de respect şi politeţe acompaniază orice partidă. Cunoscătorii compară şahul cu războiul medieval (axat pe distrugerea trupelor adverse) şi Go-ul cu războiul modern (interesat de teritorii şi controlul forţelor adverse).

duminică, mai 04, 2008

Vraja volumelor grăsuţe


4 mai 1922 – S–a născut scriitorul Vlad Muşatescu (m. 1999)

Puţine sînt cărţile copilăriei pe care le poţi citi şi peste ani. Privite cu ochii maturului, primele noastre biblioteci ne apar naive şi didactice, un amestec nostalgic de pasiuni şi preocupări juvenile (de la mirajul călătoriilor spre insule cu nume romantice – Martinica, Guadelupa, Santo Domingo – pînă la montajele electronice din „Tehnium”), o colecţie a potenţialităţilor ratate. Deunăzi, rătăcind distrat prin labirintul primelor mele cărţi, am tras din raft cele două volume ale „Extravagantului Conan Doi”, colecţia de romane detective ale lui Vlad Muşatescu. Paginile uşor îngălbenite s-au deschis, pe vechile semne, lăsate în urmă cu 25 de ani – gălbenuş de ou şi ceva urme de suc, dovezi incriminatorii de neşters ale faptului că citeam la masă! Din pagini s-a revărsat aceeaşi excentrică adunare de personaje de neuitat: detectivul narator şi bulgăroaica de nevastă-sa, cei trei ostrogoţi - Biba, Babane şi Babacu, tanti Raliţa şi Trabantul ei, cîştigat la Loz în Plic, Fieţelul „Bombiţa” plus celelalte creaturi, să le spunem conjuncturale. Pe nesimţite, rîdeam iar cu gura pînă la urechi de calambururile şi jocurile de limbaj ale Maestrului („Mircul Bircea” în loc de „Bricul Mircea” ) şi mă transportasem la Mila 37, în plin miros de peşte şi samagon sau la Colţiilupchii, la vila Mariţei Nahtigal... curios să aflu cum se termină ancheta - cine a preparat crema ucigaşă de zahăr ars. Vraja a durat cîteva ore, pînă mi-am luat seama şi am închis cartea. Timpul mă zorea şi am plecat la treburile mele de adult. Treburi triste, treburi obosite. Am plecat însă cu veselie – pe bancheta maşinii, alături de mine, se lăfăiau cele două volume grăsuţe-grosuţe...

sâmbătă, mai 03, 2008

O meditaţie în temniţă


3 mai 1469 - S–a născut scriitorul, omul politic şi istoricul florentin Niccolo Machiavelli.

În temniţa “Signoriei”, legat cu lanţuri de un perete muced în catacombele de sub “Palazzo Vecchio”, Niccolo Machiavelli medita, în aşteptarea unei noi şedinţe de tortură: “ Iată-mă ajuns mai aproape ca niciodată de moarte. Este preţul pe care-l plătesc dorinţei de a face politică, de a ieşi din turma supuşilor şi de a intra în elita conducătorilor. În orice republică, doar patruzeci-cincizeci de oameni există cu adevărat. Ceilalţi nu contează. Sînt nişte năluci. Ei vor siguranţă şi nimic altceva. Mi-am dat seama de asta studiind istoria antică, analizînd faptele Cezarilor, creşterea şi descreşterea Atenei lui Pericle. Nu există o Cetate ideală, cum o înfăţişa bătrînul Platon, în care Princepele să fie selectat dintr-o castă educată anume. Mulţi dintre conducători n-au pic de educaţie dar se păstrează la putere pentru că ştiu un lucru – a guverna înseamnă a-i controla în aşa fel pe supuşi încît ei să nu poată sau să nu aibă motiv să-ţi dăuneze. Nu cred nici în dogma Regelui – Uns al lui Dumnezeu, care să aibă dreptul divin de a conduce. Dumnezeu nu unge pe nimeni dar religia îi face pe cetăţeni mai buni şi mai supuşi – deci trebuie încurajată de către Stat. Rămîne atunci o singură ipoteză, pe care o putem verifica ştiinţific, prin inducţie, însumînd fapte: Principele este un fel de centaur, jumătate om, jumătate animal. El trebuie să combine viclenia vulpii cu puterea leului, să fie crud, zgîrcit sau generos, după cum o cere nevoia. Într-o lume ce se mişcă neîncetat, omul de stat e adaptabil, schimbîndu-şi moravurile şi ideile, punînd mai presus decît orice succesul. Cum nu există un Tribunal care să-i judece acţiunile, poporul o să-i scuze mijloacele, dacă a obţinut victoria. Principele care urmează această cale nu va pierde puterea. Şi va rămîne pînă cînd Soarta schimbătoare o să-i întoarcă spatele. Prin asta trec şi eu acum, prigonit de familia Medici, care s-a întors în Florenţa, după 20 de ani de la expulzarea republicană. S-a schimbat regimul? Nu-i nimic. O să scriu un tratat pentru Lorenzo Magnificul, dacă scap cu viaţă…”